Ordinul Templului

Războiul genetic etno-biologic

2009-04-22T06:38:00.000-07:00

"Adevărul este o armă foarte puternică, îndreptată împotriva celor care vor să îl ascundă..."

Margaret Thatcher, în discursul din 3 dec. 1998, de la Institutul Naţional de

Gardieni Publici, din Washington D.C.

Războiul genetic etno-biologic

Un alt “diavol” al tehnologiei

Aruncând o privire asupra celor petrecute în ultimul deceniu, relele făcute în

numele naţionalismului aberant şi extremist şi în numele credinţelor religioase au

fost întotdeauna “la înălţime”. În prezent, se pregăteşte aşa-numita “bombă etno”

- o bombă biologică, care va avea ea însăşi “inteligenţa” de a face diferenţa între

caucazieni şi negri, de exemplu, dar chiar şi între grupele semitice (evrei şi arabi).

Acestea sunt vremurile în care gloanţele şi grenadele sunt deja perimate, şi o

nouă generaţie de arme este în floare, cu mult mai periculoasă decât armele laser

şi mai sinistră, am putea spune, decât diavolul însuşi!

În timpurile moderne, menţinerea păcii şi a bunelor relaţii între grupurile etnice şi

religioase a devenit foarte dificilă, poate mai nesigură ca niciodată în istoria

umană. Acest secol a văzut mai multe vărsări de sânge “în numele lui Dumnezeu şi

al ţării” decât în timpul oricărei alte perioade a istoriei acestei lumi.

În timpul celui de-al doilea război mondial, milioane de oameni nevinovaţi au fost

măcelăriţi pe motive de rasă, religie, pentru “culoarea” politică şi pentru credinţe.

Încă din acele vremuri s-au lansat prin presa controlată de francmasoni (socialişti,

comunişti, membri ai confreriilor oculte masonice) campanii masive de

discreditare a celor care au pus la îndoială autenticitatea informaţiilor despre

criminalii sau chiar despre victimele ultimelor războaie. Trebuie totuşi să ne

îndreptăm atenţia asupra ipocriziei şi asupra jocului dublu, realizat atât prin presa

controlată, cât şi prin spionajul occidental din domeniul militar.

Conform rapoartelor spionilor britanici şi americani, statul israelian lucrează

asiduu la o nouă armă biologică, pe care israeliţii speră că o vor putea folosi

pentru a câştiga războiul pe care îl duc cu arabii. Această armă biologică este

concepută pentru a omorî doar persoanele de o anumită etnie şi care au un

anumit tip specific de gene, chiar dacă între cele două etnii (arabi şi evrei) sunt

puţine diferenţe din punct de vedere genetic, ambele având origini semite.

Propaganda aşa-zis “extremistă”

În nenumărate rânduri, grupuri pseudo-politice de israeliţi şi evrei (dintre care, în

mod aparent paradoxal, unele nici măcar nu erau formate în totalitate din israeliţi

şi evrei) au reacţionat extrem de violent, delirând cu acuzaţii de nazism şi

antisemitism la cel mai neînsemnat cuvânt adresat împotriva lor. Acest lucru se

petrecea cel mai adesea atunci când un membru important al grupului lor era

supus unor investigaţii de către justiţie.

Ceea ce naziştii au făcut evreilor este înspăimântător şi terifiant, şi, într-adevăr, în

cele mai multe cazuri, crimele sunt de neiertat. Dar trebuie să reamintim că nu

doar evreii au fost ţinte ale maşinii de război naziste; să nu uităm ţiganii, Martorii

lui Iehova, homosexualii, francmasonii din lojile inferioare, dizidenţii politici etc. În

mod sigur, evreii nu au fost singurii care au avut de suferit în cel de-al doilea

război mondial. Au suferit oameni din întreaga lume.

Generaţia actuală din Germania, care “nu are nici o vină”, mai plăteşte încă şi

acum anumitor grupuri (mulţi dintre membrii acestora sunt francmasoni deja

stabiliţi în Wall Street) pentru crimele făcute de nazişti. Pe de altă parte însă,

veteranii de război australieni şi familiile lor nu au primit nici măcar o scuză din

partea guvernului Japoniei, pentru atrocităţile comise împotriva lor.

Multe alte naţiuni sunt în aceeaşi situaţie, şi atunci ne punem problema: de ce se

face aşa mare agitaţie în cazul evreilor? Adevărul este că majoritatea naţiunilor cu

bun simţ, care nu au promovat niciodată o atitudine orgolioasă, de gen “noi

suntem mai buni decât restul lumii”, au suferit de pe urma acelora care au

adoptat-o.

Este adevărat că a-ţi cere scuze este un început, dar banii şi scuzele nu pot învia

morţii. A cere iertare pentru uciderea a zeci de mii de oameni (fie ei palestinieni

sau israeliţi) nu va rezolva situaţia.

Excluderea extremiştilor religioşi de dreapta (cum sunt cei din gruparea Likud),

din parlamentul israelian, ar putea fi o intervenţie salvatoare. Relele şi distrugerile

pe care le fac cei din această grupare sunt greu de reparat. În mod revoltător şi

terifiant, un grup de oameni (din parlamentul israelian) afirmă că acţionează “în

numele lui Dumnezeu” şi se autointitulează “aleşii lui Dumnezeu”, deşi sunt de un

sadism diabolic. Ei afirmă plini de sarcasm că îi “mută” pe palestinieni din casele

lor, aruncându-le în aer. Orice plângere împotriva lor este imediat categorisită de

către Liga Anti-Denigrantă din U.S.A. şi de către Comisia Anti-Calomnie din

Australia ca fiind antisemită.

Un alt factor ce are o mare contribuţie în această strategie diabolică, este loja

francmasonică B'nai B'rith, care a avut mereu jurnalişti în poziţii-cheie în centrele

de presă importante din ţările vestice. Sarcina acestora este să lanseze şi să

menţină minciuni, acoperindu-le cu o aură de veridicitate, înăbuşind astfel

adevărul în faşă, ori de câte ori acesta deranjează interesele francmasonice.

Un exemplu concret îl constituie chiar revista “Exposure Magazine” (una dintre

puţinele fortăreţe de luptă antimasonică). Ea a fost categorisită recent de către

publicaţia “The Bulletin” ca fiind revista unei organizaţii de extremă dreaptă.

Adevărul este că francmasonii din B’nai B’rith, furnizând această informaţie falsă,

au “uitat” să menţioneze că, de fapt, revista este elaborată doar de doi oameni,

care caută cu orice preţ să arate adevărul şi care rămân anonimi din motive de

siguranţă. Ei sunt departe de a forma o organizaţie de extremă dreaptă, aşa cum

susţin în mod insidios grupurile francmasonice.

Genocidul selectiv

Oamenii de ştiinţă care colaborează cu organizaţii de extremă dreaptă din Israel

sunt pe cale să realizeze cea mai diabolică armă care s-a inventat vreodată, şi, ca o

culme a ironiei, ei folosesc pentru aceasta tocmai fondurile primite de la alte

naţiuni în compensaţie pentru crimele comise înpotriva lor în timpul războiului.

Este important să menţionăm aici că şi acum statul Israel subzistă cu fondurile

primite ca răscumpărare pentru crimele de război, el având resurse naturale

foarte mici.

Programul de concepţie al acestei bombe selective se desfăşoară la institutul

biologic din Nes Tziyona, institut care constituie unitatea principală de cercetare

în domeniul arsenalului clandestin al Israelului pentru arme chimice şi biologice.

Unul dintre oamenii de ştiinţă care lucrează la acest program a afirmat că “bomba

etno este o treabă foarte dificilă din cauza originii semite comune a arabilor şi

evreilor”. Într-adevăr, nu este deloc o treabă uşoară, căci în cazul în care această

bombă nu este perfect concepută vor muri mulţi arabi dar există riscul să moară şi

evrei. Şi atunci îi vom vedea pe cei care au conceput şi realizat această bombă ce

compensaţii de război vor trebui să plătească şi ei conaţionalilor lor!

Dacă fosta Germanie nazistă trebuie să plătească pentru crimele ei, este perfect

firesc ca şi Israelul şi Africa de Sud să trebuiască să plătească pentru crimele lor!

Cercetătorii diabolici au afirmat în continuare: “S-a reuşit identificarea unei

caracteristici particulare în profilul genetic al unor comunităţi arabe, în special la

irakieni. Boala mortală poate fi răspândită pulverizând în aer micro-organismele

create artificial sau injectându-le în rezervoarele de apă.

Conceptul de “bombă etno” a fost iniţiat prin cercetările de pe vremea apartheidului

fiind făcute de către savanţii din Republica Africa de Sud şi au fost dezvăluite

recent în timpul audierilor dinaintea Comisiei pentru Adevăr şi Reconciliere care a

studiat amănunţit crimele comise de funcţionarii oficiali împotriva umanităţii.

Până şi în parlamentul israelian unii membri au luat atitudine împotriva creării

“bombei etno”, declarând că acest tip de armă este “monstruoasă” şi că ar trebui

să fie distrusă imediat. Alţi experţi au considerat cu diplomaţie că o armă cu

caracter etnic este foarte posibilă, dar până la a o realiza trebuie rezolvate

numeroase aspecte logistice.

Armele rasiale

În 1980, o echipă specială pentru cercetarea armelor biologice şi chimice din

Africa de Sud, condusă de dr. Dan Goosen, a recunoscut faptul că a primit ordin

să inventeze o “armă a pigmentului” care să îi omoare doar pe negri - o armă

inteligentă care să îşi decidă victimele în funcţie de culoarea pielii. Din acest

punct de vedere cercetările făcute de israeliţi sunt la fel de rasiste şi se bazează pe

capacitatea de a omorî victima în conformitate cu ADN-ul inclus în programul

armei biologice.

Dr. Goosen a mai spus “Răspândirea acestei boli create artificial se preconizează a

fi realizată prin bere, porumb sau chiar vaccinuri”. El mai pretindea că nu a reuşit

să oprească acest proiect.

Anul trecut un document “top secret” al Pentagonului avertiza “că agenţii

biologici pot fi modificaţi (programaţi) genetic să devină arme genetice mortale”.

William Cohen, secretarul ministrului de apărare SUA, a fost citat în timpul unei

conferinţe de presă că ar fi “primit rapoarte despre anumite ţări unde se lucrează

pentru a crea agenţi patogeni care ar reacţiona conform unor criterii etnice

stabilite cu precizie”. Alte agenţii de spionaj au făcut de asemenea cunoscut faptul

că Israelul era una dintre ţările la care se referea şi Cohen.

Publicaţia “Jane's”, care urmăreşte îndeaproape progresul vieţii militare şi al

armamentului a oferit recent mai multe dovezi care confirmă că zvonurile despre

cercetările Israelului privind armele biologice sunt bine fondate. În articolul

publicat de “Jane's” se citează sursele sud-africane care mărturisesc că

“cercetătorii israelieni au folosit tehnologie sud-africană pentru a dezvolta o

“armă etnică” menită să realizeze diferenţa între evrei şi arabi” şi că israeliţii au

descoperit aspecte caracteristice genei arabe făcând cercetări mai ales cu privire

la originea israelită şi arabă a irakienilor.

Cu puţin timp în urmă BMA (Asociaţia Medicală Britanică) a făcut o investigaţie

urmată de un raport alarmant cu privire la potenţialul distructiv (letal) al armelor

genetice.

Vivienne Nathanson, cea care a iniţiat studiul BMA a spus: “Cu o armă cu ţintă

etnică ar fi posibil să se lovească grupuri din interiorul unei populaţii. Istoria

războiului, care a înregistrat multe conflicte cu caracter etnic, ne arată cât de

periculoasă ar putea fi această armă.”

O altă sursă a instituţiei britanice de apărare în domeniul biologic a afirmat recent

că “astfel de arme sunt posibile” şi că “s-a ajuns la un punct în care este evident

necesară o convenţie internaţională pentru controlul armelor biologice”.

Lumea întreagă a rămas stupefiată (pe bună dreptate!) după ce Comisia Sud-

Africană a Adevărului şi Reconcilierii a detaliat planul bombei etno-biologice,

creată cu scopul de a-i omorî pe toţi negrii din această ţară. Acum israeliţii

extremişti sunt pe cale să realizeze propria lor armă etnică, cu scopul de a-i

extermina pe arabi.

Demenţa barbară

Dacă ar fi să căutăm o modalitate cât mai nebunească pentru a crea o altă “soluţie

finală” asemănătoare bombelor atomice din cel de-al II lea Război Mondial, atunci

cu siguranţă că aceasta este! Această demenţă pusă sub semnul “ştiinţei” şi

supranumită “tehnologie” nu este decât un atentat ucigaş şi barbar, realizat

pentru exterminarea fiinţelor nevinovate de pe suprafaţa acestui pământ. Cu toţii

avem dreptul de a trăi! Acest pământ este cămin pentru o mare comunitate de

suflete ... pe care o numim umanitate.

Ideea de armă etno-biologică, care utilizează tehnologia genetică pentru a

determina cine este duşmanul şi cine nu, este o crimă gravă împotriva umanităţii.

Cercetătorii inconştienţi care au lucrat şi încă mai lucrează asupra acestor arme ar

trebui destituiţi pentru totdeauna din funcţiile lor şi condamnaţi împreună cu toţi

vinovaţii implicaţi în acest proiect.

Asemenea cercetări inumane şi barbare nu sunt făcute nicidecum de dragul

omului şi pentru a realiza unitatea în bine dintre oameni, aşa cum ar trebui să fie

scopul oricărei cercetări umane, ci pentru a dezbina în numele religiei sau al

naţionalismului extremist. Dacă ar mai fi fost în viaţă, Moses şi Mahomed ar fi

fost îngroziţi de aşa-numiţii lor adepţi. Iisus Christos, Buddha sau Krishna ar simţi

acelaşi lucru. Şi, nu trebuie să uităm că Dumnezeu este Atotputernic... şi mai

devreme sau mai târziu întreg paradisul, cu toate cetele de îngeri, se va ridica

împotriva acestor cercetători jalnici, demni de milă, care trăiesc pretinzând că sunt

fiinţe umane, precum şi împotriva francmasonilor care îi ghidează din umbră.

Paradoxal, singurul lucru pe care religia nu l-a învăţat în toată istoria ei este

tocmai calea iubirii - nu acea iubire condiţionată, predicată de către preoţimea din

întreaga lume (te voi iubi DACĂ faci un anumit lucru), ci iubirea pentru întreaga

umanitate privită ca un întreg, indiferent de credinţa religioasă

GHID DE SPOVEDANIE

2008-04-14T08:14:00.000-07:00

(SAU ÎNDREPTAR PENTRU MARTURISIREA PACATELOR)

TAINA POCAINTEI

Oamenii nu se pot mântui, nu pot intra în Paradis daca nu se spovedesc si nu se împartasesc. Dumnezeu, când a fost pe pamânt, Iisus Hristos a dat aceste porunci. Despre Marturisire e scris e scris în Sfânta Scriptura: “Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ne ierte” (I Ioan 1, 9). Despre Sfânta Împartasire Mântuitorul zice: “Daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata în voi” (Ioan 6, 53).

Daca nu ne-am spovedit si împartasit de Pasti putem sa o facem si acum postind câteva zile si marturisindu-ne pacatele. Dupa Învierea lui Iisus diavolul nu mai are nici o putere asupra celor care cred în Mântuitorul. Diavolul are putere asupra omului prin pacate. Daca marturisim pacatele scapam de ele si diavolul nu mai are nici o putere asupra noastra.

Importanta pocaintei este atât de mare încât orice îndemnuri spre o Pocainta mai serioasa nu pot fi decât binevenite. Redam mai jos un mic îndreptar pentru marturisirea pacatelor. Ne vom stradui sa raspundem la 3 întrebari:

Care este folosul Pocaintei?
Ce cuprinde adevarata Pocainta?
Cum ne spovedim?

1. CARE ESTE FOLOSUL POCAINTEI?

Pocainta însemneaza îndreptare, adica parerea de rau pentru pacatele facute, marturisirea si parasirea lor. Roadele Pocaintei sunt mari: iertarea, mângâierea, salvarea din pacat si din moarte, recucerirea Paradisului.

Dupa cum este adevarat ca nu este om fara de pacat, tot asa este de adevarat ca nu este om care sa se mântuiasca daca nu se pocaieste, daca nu-si marturiseste pacatele si nu se îndreapta.

Care au fost primele cuvinte rostite de Iisus pe pamânt, când a început propovaduirea Evangheliei? “Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Cu aceleasi cuvinte începe si Sf. Ioan Botezatorul predica sa: “Pocaiti-va ca s-a apropiat împaratia cerurilor” (Matei 3, 2).

La fel Apostolii si-au început învatatura dupa Rusalii, dupa ce au primit Duhul Sfânt. Apostolul Petru spune: “Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 2, 38).

Înca din Vechiul Testament Dumnezeu spune prin gura proorocului Iezechil: “EU NU VOIESC MOARTEA PACATOSULUI, CI CA PACATOSUL SA SE ÎNTOARCA SI SA FIE VIU” (Iezechil 33, 11). Din aceste cuvinte reiese clar ca omul se poate salva prin Pocainta. Si fara Taina Pocaintei nu ne putem mântui.

2. CE CUPRINDE ADEVARATA POCAINTA ?

Patru lucruri sunt absolut necesare :

1. REGRETUL , parerea de rau ca ai pacatuit, ca l-ai suparat pe Dumnezeu care ti-a dat viata si toate bunatatile. Regretul ca ai calcat Poruncile Sale, poruncile vietii care te duc în Rai si te feresc de suferinta, de moarte, de iad, de diavolul.

Sunt nenumarate exemple în Sf. Scriptura despre acest regret, aceasta pocainta a oamenilor.

Psalmul 50 de pocainta, scris de DAVID când a pacatuit cu nevasta lui Urie, e un exemplu graitor: “Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta si dupa multimea îndurarilor Tale sterge faradelegea Mea... Ca pacatul meu înaintea mea este pururea...” (Psalmul 50, 1-4).

În Noul Testament ne amintim de minunata pilda data de Iisus cu fiul risipitor. El si-a revenit în sine, spune Scriptura, a venit acasa si a spus tatalui sau: “Tata, am gresit la cer si înaintea ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Primeste-ma ca pe unul din argatii tai” (Luca 15, 18-19).

2. PARASIREA PACATELOR. Nu-i suficient sa-ti para rau ca ai pacatuit. Trebuie sa parasesti imediat pacatele, tovarasiile rele si ocaziile care te duc la pacat. În aceasta privinta Iisus spune femeii prinse în adulter: “Vezi, sa nu mai pacatuiesti” (Ioan 8, 11). Slabanogului vindecat dupa o boala de 38 de ani îi spune: “Vezi sa nu mai pacatuiesti ca sa nu ti se întâmple tie ceva si mai rau” (Ioan 5, 15).

Nu-i suficient pentru o adevarata pocainta nici parerea de rau pentru pacatele facute, nici parasirea lor ci este de neaparata trebuinta si MARTURISIREA PACATELOR.

3. MARTURISIREA PACATELOR SI DEZLEGAREA LOR. Marturisirea pacatelor se face în fata lui Dumnezeu. Lui ai gresit si Lui trebuie sa-i marturisesti pacatele. Dar aceasta marturisire se face sub rânduiala lui Dumnezeu, adica la biserica, sub patrafirul preotului, având ca martor preotul.

Iisus a dat dezlegare de pacate tuturor pacatosilor care au mers la el. Si tâlharul care în ultimul moment, pe cruce si-a cerut iertare, a fost mântuit. Dar Iisus dupa Înviere si Înaltare a lasat aceasta putere de a dezlega pacatele Apostolilor si urmasilor lor, Episcopilor si preotilor. El a spus aceste cuvinte: “Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi... Luati Duh Sfânt: CARORA LE VETI IERTA PACATELE LE VOR FI IERTATE SI CARORA LE VETI TINE VOR FI TINUTE” (Ioan 20, 21-23).

Crestinul trebuie sa aiba constiinta ca se marturiseste în fata lui Dumnezeu, dar având ca martor preotul prin care primeste dezlegare de pacate. Sunt multi crestini care nu se marturisesc spunând ca si preotul e om pacatos. E adevarat ca si preotul e om pacatos pentru ca “nu este om care sa fie viu si sa nu greseasca”, dar asa a binevoit Dumnezeu sa ne dea dezlegare nu prin îngeri, ci prin preotii sfintiti care au acest har special al Preotiei.

Apostolul Ioan spune: “DACA marturisim pacatele noastre , El este credincios si drept ca sa ne ierte” (I Ioan 1, 9). Apostolul Iacob spune: “Marturisiti-va unii altora pacatele” (Iacob 5, 16). Unii crestini pornind de la aceste cuvinte cred ca te poti marturisi oricui, nu numai preotului. Nu este asa pentru ca Iisus a dat putere doar Apostolilor sa dezlege pacatele.

Iisus a zis: “Cine nu asculta de Biserica sa-ti fie tie ca un pagân si ca un vames” (Matei 18, 17). Deci trebuie sa ascultam de Biserica, de Canoanele Apostolilor, ale Sfintilor Parinti. Iisus a spus catre Apostoli: “Cel care va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cel ce se leapada de voi, se leapada de Mine” (Luca 10, 16).

Apostolul Pavel spune: “Sa luam seama unul altuia, ca sa ne îndemnam la dragoste si la fapte bune, FARA SA PARASIM BISERICA NOASTRA, precum le este obiceiul unora, ci îndemnatori facându-ne, cu atât mai mult cu cât vedeti ca se apropie Ziua aceea caci daca pacatuim de voia noastra, dupa ce am luat cunostinta de adevar, nu mai ramâne pentru pacate nici o jertfa, ci o înfricosatoare asteptare a judecatii si iutimea focului care va mistui pe cei potrivnici. Cine a calcat legea lui Moise este ucis fara de mila, pe cuvântul a doi sau trei martori; gânditi-va, cu cât mai aspra va fi pedeapsa cuvenita celui care a calcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu si i-a necinstit sângele Testamentului cu care s-a sfintit si a facut de ocara Duhul harului” (Evrei 10, 24-29).

Din aceste cuvinte se întelege ca nu trebuie sa parasim Biserica noastra. Si în acelasi timp ce grave sunt pacatele noastre, ale crestinilor. De aceea Sfintii Parinti dau Canoane de 5-10, 15-20 de ani de pocainta pentru pacate.

Iisus spune: “Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32).

Iata, deci, ca unii confrati de-ai nostri care vor sa fie “pocaiti” si îsi zic “pocaiti” se lasa de unele pacate mai mici si cad în cele fara de iertare, pentru ca hulind Biserica lasata de Iisus, hulesc Duhul Sfânt; hulind pe Maica Domnului, hulesc Duhul Sfânt, pentru ca Sfânta Marie era plina de Duh Sfânt si Duhul Sfânt a umbrit-o ca sa-L nasca pe Iisus (Luca 1); hulind Sfintele Taine hulesc Duhul Sfânt. Toate Tainele: PREOTIA, BOTEZUL, MIRUL, CUNUNIA, SPOVEDANIA, ÎMPARTASANIA, MASLUL se savârsesc de catre DUHUL SFÂNT, prin preoti, prin credinciosi, prin Biserica. Si iata cum satana îi baga pe “pocaiti” într-o capcana din care nu mai pot iesi. Adevarata pocainta au stiut-o toti crestinii de 2000 de ani. Ea însemneaza sa te lasi de rele, nu sa parasesti Biserica si sa hulesti Sfintele Taine si sa asculti pe proorocii mincinosi.

Chiar daca regreti greselile si daca le parasesti si daca le marturisesti, totusi nu este suficient pentru o adevarata Pocainta. Ce mai trebuie? E necesara PRACTICAREA PORUNCILOR LUI DUMNEZEU.

4. PRACTICAREA PORUNCILOR SI CANONUL. Adica: n-ai fost la Biserica ? De acum încolo, mergi. Ai suduit si nu L-ai laudat pe Dumnezeu? De acum cânta si lauda pe Dumnezeu. Ai citit tot felul de carti si Sfânta Scriptura n-ai citit-o? De acum citeste-o, studiaz-o. Ai furat, ai dorit câstig fara munca? De acum lucreaza cinstit si nu face nici o nedreptate. Ai desfrânat? De acum traieste în post, castitate, înfrânare. Ai fost trufas? De acum fii modest s.a.m.d.

Trebuie sa observam ca toti câti au mers la Iisus si-au schimbat viata. Niciunul n-a mai stat în mocirla pacatelor. La fel si azi, cel ce vine la Iisus prin preot, prin Biserica, trebuie sa-si schimbe viata si sa practice zilnic poruncile vietii, poruncile lui Iisus. Iisus ne cere sa-l urmam: “Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Sf. Ioan Botezatorul spune: “Faceti roade vrednice de pocainta... Orice pom care nu face roada buna, se taie si se arunca în foc” (Luca 3, 8-9). Apostolul Pavel zice: “Iesiti din mijlocul lor si va osebiti, zice Domnul, si de ce este necurat nu va atingeti si Eu va voi primi pe voi” (II Cor. 6, 17).

Iisus a zis: “Daca Ma iubeste cineva, va pazi Cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi si vom veni la El si vom face locas la el” (Ioan 14, 23). VAMESUL ZAHEU, CÂND S-A ÎNTORS LA DUMNEZEU A ZIS: “Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva cu ceva, întorc împatrit” (Luca 19, 8). Si-a luat singur canon.

Evanghelistul Luca spune: “Si au sosit în acel timp unii care-L vesteau despre galileenii al caror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Si El, raspunzând le-a zis: credeti, oare, ca acesti galileeni au fost ei mai pacatosi decât toti ceilalti galileeni, ca au patimit acestea? Va spun: nu! Ci, daca nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13, 1-3).

3. CUM NE MARTURISIM PACATELE ?

Ca sa ne marturisim pacatele cum se cuvine, cu credinta, cu nadejde, cu durere, trebuie sa meditam la pedepsele cumplite pe care le aduce pacatul cu sine dupa cum e scris: “Si pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savârsit aduce moarte” (Iacob 1, 15).

Sa ne gândim ca Dumnezeu nu a crutat pe îngerii neascultatori si au ajuns diavoli, care se chinuiesc în veci. Sa ne amintim ce grele suferinte au venit asupra oamenilor prin pacatul lui Adam si Eva. Apoi pierirea oamenilor prin potop. Nimicirea Sodomei si Gomorei cu foc din cer, razboaiele, epidemiile, revolutiile si alte mari dezastre sunt urmarea pacatelor. Si ce este mai important - chinurile vesnice în iad, chinuri mult mai grozave decât orice suferinta pe pamânt.

Cei ce nu si-au marturisit pacatele si nu s-au îndreptat vor auzi la judecata de apoi condamnarea: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui” (Matei 24, 45).

CE ESTE PACATUL ? Pacatul este calcarea poruncii lui Dumnezeu cu stiinta si cu voie libera.

FELURILE PACATELOR.

Pacatele sunt de trei feluri: Pacate capitale, Pacate strigatoare la cer si Pacate împotriva Duhului Sfânt.

PACATELE CAPITALE sunt: TRUFIA, IUBIREA DE ARGINT, DESFRÂNAREA, PIZMA, LACOMIA, MÂNIA si LENEA.

PACATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT sunt pacatele împotriva CREDINTEI, NADEJDII si IUBIRII. Aceste virtuti crestine sunt lucrari ale Duhului Sfânt în om. De aceea pacatele împotriva lor se numesc PACATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT. Pacate împotriva CREDINTEI sunt: NECREDINTA (ATEISMUL) si CREDINTA GRESITA (EREZIA SI IDOLATRIA). Pacate împotriva NADEJDII sunt: DEZNADEJDEA CA DUMNEZEU TE IARTA SI TE AJUTA SI NADEJDEA GRESITA CA DUMNEZEU IARTA ORICUM, SI FARA SA PARASESTI PACATUL. Pacate împotriva IUBIRII sunt: URA SI PIZMA împotriva aproapelui pentru sporul lui în fapte bune.

PACATE STRIGATOARE LA CER sunt:

UCIDEREA, AVORTUL ;
SODOMIA (DESFRÂUL ÎMPOTRIVA FIRII);
ASUPRIREA VADUVELOR, ORFANILOR SI SARACILOR ;
OPRIREA PLATII LUCRATORILOR;
BATJOCORIREA PARINTILOR.

Aceste pacate cer pedeapsa înca din lumea aceasta. Ele tind sa nimiceasca viata, firea omului.

Iisus a spus: “De vrei sa intri în viata, tine poruncile” (Matei 19, 17). Iata, deci, ca daca vrem sa dobândim raiul, trebuie sa tinem CELE 10 PORUNCI.

Cele 10 Porunci le aflam în Sfânta Scriptura în cartea Iesirii cap. 20 si Deuteronom cap.5.

Primele 4 Porunci se refera la Dumnezeu, iar celelalte se refera la aproapele nostru.

DECALOGUL (CELE 10 PORUNCI)

EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TAU, SA NU AI ALTI DUMNEZEI AFARA DE MINE!
SA NU-TI FACI TIE CHIP CIOPLIT, NICI VREO ASEMANARE A VREUNUI LUCRU DIN CER SAU DE PE PAMÂNT SI SA NU TE ÎNCHINI LUI!
SA NU IEI NUMELE DOMNULUI DUMNEZEULUI TAU ÎN DESERT!
ADU-TI AMINTE DE ZIUA DOMNULUI SI O SFINTESTE PE EA!
CINSTESTE PE TATAL TAU SI PE MAMA TA CA SA-TI FIE BINE SI SA TRAIESTI MULTI ANI PE PAMÂNT!
SA NU UCIZI!
SA NU FI DESFRÂNAT!
SA NU FURI!
SA NU MINTI!
SA NU POFTESTI CE ESTE AL ALTUIA!

Toate cele 10 Porunci se cuprind în porunca iubirii: sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni.

Pentru o marturisire mai usoara putem sa ne gândim în primul rând la PORUNCA IUBIRII si la toate CELE 10 PORUNCI. Pacatele capitale, pacatele strigatoare la cer si pacatele împotriva Duhului Sfânt le putem introduce tot la cele 10 Porunci, astfel:

PACATELE CAPITALE:

TRUFIA la porunca iubirii si la Porunca 6: Sa nu ucizi;
AVARITIA la Porunca 8: Sa nu furi;
DESFRÂNAREA la Porunca 7; Sa nu fii desfrânat;
PIZMA la Porunca iubirii;
LACOMIA la Porunca 8: Sa nu furi;
MÂNIA la Porunca 6: Sa nu ucizi;
LENEA la Porunca 8: Sa nu furi!

PACATELE STRIGATOARE LA CER:

UCIDEREA la Porunca 6: Sa nu ucizi;
SODOMIA la Porunca 7: Sa nu fii desfrânat;
ASUPRIREA SARACILOR SI NEPLATA LUCRATORILOR la Porunca 8: Sa nu furi;
BATJOCORIREA PARINTILOR la Porunca 5: Cinsteste-ti parintii! PACATELE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT intra la PORUNCA IUBIRII DE DUMNEZEU SI DE OAMENI.

Pacatele dupa gravitate se pot împarti în doua :

1. Pacate de moarte, pedepsite în Legea Veche prin moarte.

2. Pacate usoare ce se iarta fara canon. Prin ele nu pierdem legatura de har cu Dumnezeu.

Exista si pacat prin complicitate. COMPLICITATEA LA PACATUL ALTUIA este când ai influentat pe cineva sa pacatuiasca prin exemplul tau, prin cuvinte sau ai fost de acord cu el sau ai putut sa-l opresti si nu l-ai oprit. Despre aceasta e scris: “Cine stie sa faca binele si nu-l face pacat are” (Iacob 4, 17).

Iisus spune: “Cine va sminti pe vreunul dintre acestia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui sa-si lege de gât o piatra de moara si sa fie aruncat în adâncul marii. Vai lumii din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18, 6-7).

PREOTUL DUHOVNIC este preotul care primeste un har special printr-o rugaciune a episcopului, pentru a spovedi pe credinciosi.

Oamenii cauta duhovnici buni. Ei sunt din ce în ce mai rari. Dar trebuie sa spunem ca nici un duhovnic, oricât ar fi de mare, nu este desavârsit. Spunem aceasta pornind de la urmatoarele considerente:

sufletul omului e creat dupa chipul lui Dumnezeu;
orice om este univers greu de cunoscut, greu de sondat;
omul nu se cunoaste bine nici pe el însusi, cu atât mai mult pe altul;
oricât l-ar întreba duhovnicul pe crestin în ce privinta a pacatuit, nu nimereste totdeauna locul ranit de diavol ;

Omul citind Sfânta Scriptura, scrierile Sfintilor Parinti si diverse carti îsi poate da seama de anumite aspecte si atitudini în viata în care a gresit. De aceea spune Apostolul Pavel: “Sa se cerceteze omul pe sine însusi...” (I Cor. 11, 28). Cu alte cuvinte, te ajuta preotul prin întrebari si cu rabdare sa faci o marturisire, o spovedanie buna, dar efortul cel mai mare trebuie sa-l faci tu prin rugaciunea si cercetarea faptelor sufletului tau, raportat la poruncile Domnului.

E bine sa ai preotul tau din parohie, duhovnic si pe care sa-l asculti. Dar si aici poate fi un neajuns. Adica poate si el e unilateral, are niste preferinte, poate are si el niste pacate si e mai îngaduitor cu ele la fiii sai duhovnicesti. De aceea multi crestini, cel putin o data în viata cauta sa se spovedeasca si la manastiri, la mari duhovnici, la mari îndrumatori în cele sufletesti.

CANONUL

Preotul da canon când te spovedesti. De exemplu: sa nu te împartasesti 5-10-20 de ani; sa postesti, sa faci matanii; sa dai ceva de pomana; sa citesti Sfânta Scriptura; sa citesti anumite rugaciuni etc.

Canonul te ajuta sa te îndrepti si sa-ti dai seama de gravitatea pacatului ce l-ai facut.

Preotul stie si crestinul trebuie sa stie ca trebuie sa practice virtutea opusa pacatului sau viciului pe care-l are: lenea sa fie biruita prin munca, desfrânarea prin înfrânare, mânia prin blândete, ura prin iubire, zgârcenia prin darnicie, trufia prin smerenie etc.

Dupa Spovedanie, preotul îti spune ce canon sa faci. Apoi rosteste rugaciunea de dezlegare a pacatelor. Oricine a mers la Iisus a primit dezlegarea pacatelor. De aceea oricine vine cu inima înfrânta la biserica si se marturiseste, i se da dezlegarea de pacate prin preot.

Se întâmpla în vremea noastra ca multi preoti si credinciosi nu mai respecta canoanele. Nu e bine. Daca nu respectam canoanele nu ne mântuim. Suntem sacrilegii, batjocoritori de cele sfinte, nu primim harul iertarii. În cartea MOLITVELNIC la Slujba Spovedaniei preotii sunt îndrumati astfel: “Afara din canoanele Sfintilor Parinti sa nu îngreunezi, nici sa usurezi pe cineva, ca sa nu te faci pe tine partas la pacate straine (...) Nimeni sa nu se însele pe sine si sa creada ca ar putea fi mai iertator decât Sfintii Parinti (...) Si de unde poate avea aceasta putere? De vreme ce pe acestia îi defaima si lucreaza afara din canoanele si hotarârile lor LUCRUL SAU NU POATE FI DE NICI UN FOLOS SI ESTE FARA TEMEI” (Molitvelnic, Bucuresti 1992, pg.53).

Daca, de exemplu, daca un preot neglijent nu da canon unui credincios care a facut un pacat mare, pentru care Sfintii Parinti au dat canon sa fie oprit de la Sfânta Împartasanie 20 de ani, credinciosul acela nu-si va da seama de gravitatea pacatului si va face altele. De asemenea se pot îmbolnavi cei ce se împartasesc fara pregatire, dupa cum e scris: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fata de Trupul si Sângele Domnului. Sa se cerceteze însa omul pe sine si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, osânda îsi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit” (I Cor. 11, 27-30).

Se poate observa ca sufletul omului nu se linisteste decât dupa acei ani prevazuti de Sfintii Parinti.

Noi nu trebuie sa uitam ca un crestin botezat, îmbracat în Hristos nu mai poate trai ca un pagân decât cu mari riscuri. Parintii, Biserica, societatea trebuie sa aiba grija ca tânarul sa creasca în credinta si credinciosul sa traiasca dupa învatatura Domnului.

Repetam un citat de mai înainte: “daca pacatuim de voia noastra, dupa ce am luat cunostinta de adevar, nu mai ramâne pentru pacate nici o jertfa, ci o înfricosatoare asteptare a judecatii si iutimea focului care va mistui pe cei potrivnici. Cine a calcat legea lui Moise este ucis fara de mila, pe cuvântul a doi sau trei martori; gânditi-va, cu cât mai aspra va fi pedeapsa cuvenita celui care a calcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu si i-a necinstit sângele Testamentului cu care s-a sfintit si a facut de ocara Duhul harului” (Evrei 10, 24-29).

“Cei care sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele. Daca traim în Duhul, în Duhul sa si umblam” (Gal. 5, 24-25).

Prin rugaciuni si profunda pocainta e posibila iertarea, îndreptarea, dar foarte greu si cu multa nevointa. De aceea canoanele date de Sfintii Parinti sa le consideram minime. Noi gresim nu ca pagâni, cum au fost multi din cei veniti la Iisus, ci ca crestini botezati care am primit Duhul Sfânt. De aceea pentru noi, pacatele, caderile sunt foarte grave si foarte periculoase.

MIC ÎNDREPTAR PENTRU MARTURISIREA PACATELOR

Preotul poate întreba si credinciosul se poate marturisi dupa acest îndreptar, dupa Porunca Iubirii, dupa cele 10 Porunci. E adevarat ca unii Sfinti Parinti micsoreaza anii de canon cu anumite conditii. De exemplu Sf. Ioan postitorul arata ca daca omul e tânar, daca a parasit pacatul de mult, daca e hotarât sa posteasca mai mult, sa faca matanii mai multe, sa faca milostenii mai multe etc. i se mai scad din anii de pocainta.

PORUNCA IUBIRII:

“Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este cea dintâi si cea mai mare porunca. Iar a doua, asemenea acesteiea: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 37-38).

SA IUBESTI PE DUMNEZEU. În aceasta porunca se cuprind primele patru Porunci din Decalog.

PORUNCA I

1. EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TAU, SA NU AI ALTI DUMNEZEI AFARA DE MINE!

LEGAT DE ACESTE PORUNCI marturiseste daca AI FACUT URMATOARELE PACATE :

n-am iubit pe Dumnezeu din tot sufletul meu si din toata puterea mea, ca fiind Creatorul si Ocrotitorul meu ;
n-am crezut în Dumnezeu. Am fost ateu;
am scris, am vorbit si am sustinut ca nu este Dumnezeu. M-am unit si am sustinut pe atei. Nu i-am mustrat;
am avut îndoieli de credinta
am crezut în idoli;
nu mi-am pus toata încrederea în Dumnezeu;
n-am cinstit pe Dumnezeu, Biserica Sa, Sfintii Sai dupa cuviinta;
n-am consacrat lui Dumnezeu cele mai alese simtaminte, gânduri si fapte, cum i s-ar cuveni;
am crezut în soarta, în noroc si nu în Pronie, în purtarea de grija a lui Dumnezeu;
m-am încrezut în mine si în fortele mele si nu în Dumnezeu, dupa cum e scris ca, spre sfârsitul lumii oamenii se vor face pe sine dumnezei ;
mi-a placut sa fiu laudat, sa fiu dictator, sa mi se plece lumea, desi tot ce am e de la Dumnezeu ;
n-am marturisit si nu stiu CREZUL ;
n-am citit Sfintele Scripturi si nu cunosc Poruncile Domnului, n-am învatat religie desi stiu sa citesc si am citit multe carti;
n-am crezut în Sfânta Treime, în Rai si iad, în judecata obsteasca, în învierea mortilor, în Sfintele Taine;
am ispitit pe Dumnezeu, cerând minuni si semne fara sa fie de trebuinta;
am citit carti eretice sau pornografice ;
am vândut sau cumparat harul lui Dumnezeu cu bani;
am tagaduit ca sunt crestin si cred în Dumnezeu ;
n-am ajutat Biserica si n-am adus daruri din cele ce mi-a dat Dumnezeu;
n-am multumit lui Dumnezeu pentru darurile Sale;
am judecat, am urât, m-am ridicat împotriva lui Dumnezeu ;
m-am împartasit fara sa cunosc bine învataturile lui Iisus si fara pocainta;
mi-am pierdut nadejdea în Dumnezeu;
am crezut gresit ca oricât as pacatui, Dumnezeu ma iarta si fara sa ma îndrept;
am hotarât sa pacatuiesc pâna voi putea apoi sa ma pocaiesc;
m-am lepadat de Dumnezeu când a trebuit sa sufar pentru credinta;
n-am respectat Canoanele si rânduielile Bisericii;
am sustinut si crezut ca toate religiile sunt bune;
am mers la adunarile ereticilor si sectantilor;
am dat pilda si sfaturi si am ajutat sa faca si altii aceste pacate si putând sa le opresc nu le-am oprit.

PORUNCA A II-A

2. SA NU-TI FACI TIE CHIP CIOPLIT, NICI VREO ASEMANARE A VREUNUI LUCRU DIN CER SAU DE PE PAMÂNT SI SA NU TE ÎNCHINI LUI!

mi-am pus nadejdea în bani si în oameni ;
am iubit, am cinstit si-mi petrec vremea cu placeri trupesti, fotbal, masini si diferite ocupatii sau lucruri, ceea ce este tot o închinare la idoli;
am confundat idolii cu icoanele, dupa învataturile ereticilor si n-am cinstit dupa cuviinta icoanele facute în Biserica dupa porunca lui Dumnezeu (Iesire 25, 30);
am apelat la vrajitori, ghicitori, magi, spiritisti si multi altii care lucreaza cu puterea diavolului si n-am respectat porunca Domnului: “Barbatul sau femeia de vor chema morti sau de vor vraji sa moara neaparat; cu pietre sa fie ucisi, ca sângele lor este asupra lor” (Levitic 20,27);
am facut vraji sau am chemat duhurile mortilor;
am cinstit creatia în locul Creatorului;
am purtat grija pentru materie si lucrurile lumesti, mai mult decât pentru credinta, pentru Dumnezeu;
am fost lacom. “Lacomia este închinare la idoli” (Col. 3, 5);
m-am îmbuibat dupa cum e scris: “Pântecele este Dumnezeul lor” (Filip. 3, 19);
am o evlavie fatarnica si nu adevarata;
ma ocup de lucruri superficiale si uit “de cele mai cu greutate ale legii: judecata, mila si credinta” (Matei 23, 23) ;
cred în nalucirile viselor;
sunt patimas si iubitor de placeri si am întiparite în minte si inima chipul idolilor si patimilor mele;
am devenit robul hainelor, al luxului, al aprecierii oamenilor;
am dat pilda, sfat si ajutor sa faca altii aceste pacate, am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A III-A

3. SA NU IEI NUMELE DOMNULUI DUMNEZEULUI TAU ÎN DESERT!

am hulit pe Dumnezeu ;
la boala, suferinta si încercari am cârtit împotriva lui Dumnezeu ca fiind nedrept ;
am hulit Sfintii si Biserica ;
am hulit pe slujitorii Bisericii;
am înjurat;
am blestemat;
am facut juramânt si l-am calcat;
am facut juramânt strâmb la judecata;
am dat fagaduinte lui Dumnezeu si nu le-am tinut;
am jurat cu usurinta sau am zis “Zau” mereu;
am folosit la petreceri glume si cuvinte din Scriptura;
am spus ca în Scriptura sunt basme sau lucruri care se împotrivesc unele altora;
am dat pilda, îndemn si ajutor sa faca si altii aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A IV-A

4. ADU-TI AMINTE DE ZIUA DOMNULUI SI O SFINTESTE PE EA!

am lucrat în zi de Duminica si în sarbatori;
am lipsit de la Sfânta Liturghie în zi de Duminica si sarbatori;
am fost la Biserica dar nu am fost atent la rugaciuni;
am mers la Biserica cu haine deosebite, ca sa atrag atentia;
am facut deranj în timpul slujbei;
am fost la concursuri sportive, la film, la teatru, la pescuit, la distractie etc. si am lipsit de la Biserica în vremea Sfintei Liturghii ;
nu ma îngrijesc de suflet;
nu ma rog si n-am citit sfânta Scriptura, desi stiu sa citesc;
m-am unit cu ereticii, cu sâmbatarii si am tinut sâmbata în loc de Duminica, desi Scriptura spune ca Sabatul a fost pentru evrei, pentru ca sâmbata i-a eliberat Dumnezeu din Egipt, iar pentru crestini Ziua Domnului e Duminica pentru ca Duminica a înviat Iisus si ne-a eliberat de moarte si de diavolul;
n-am tinut nici o sarbatoare, întelegând gresit Scriptura;
am dat pilda, îndemn si ajutor sa faca si altii aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

URMATOARELE 6 PORUNCI CUPRIND:

IUBIREA APROAPELUI

“Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 38)

Iubirea se manifesta prin fapte: faptele milei trupesti si sufletesti.

FAPTELE MILEI TRUPESTI:

n-am saturat pe cel flamând si însetat, dupa posibilitatile mele;
n-am îmbracat pe cel gol;
n-am primit pe cel strain;
n-am cercetat si îngrijit pe cel bolnav;
n-am cercetat pe cel în temnita etc.

FAPTELE MILEI SUFLETESTI :

n-am îndreptat pe cel ce greseste ;
n-am învatat pe cel ce nu stie si n-am spus adevarul ;
n-am sfatuit pe cel ce sta la îndoiala;
nu m-am rugat pentru aproapele;
n-am mângâiat pe cel întristat;

Iisus ne învata ca daca slujim un semen al nostru Lui îi slujim: “Flamând am fost si Mi-ati dat sa manânc; însetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si m-ati primit; gol am fost si m-ati îmbracat; bolnav am fost si m-ati cercetat; în temnita am fost si ati venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

PORUNCA A V-A

5. CINSTESTE PE TATAL SI PE MAMA TA, CA SA-TI FIE TIE BINE SI MULTI ANI SA TRAIESTI PE PAMÂNT!

n-am cinstit parintii , nu-i ascult si nu ma rog pentru ei;
n-am recunostinta pentru ei;
nu am crescut copiii în frica de Dumnezeu;
nu i-am certat pe copii;
i-am lasat de capul lor;
n-am ascultat de preot, de nasi, de învatatori, de cârmuitori si de toti câti au rol asemanator cu parintii;
n-am cinstit cum se cuvine pe binefacatorii mei ;
am casatorit copiii fara voia lor ;
n-am avut grija de copii sa învete o meserie;
ca sot ma port aspru cu sotia si o chinuiesc;
ca sotie nu-mi cinstesc barbatul si-l îndemn la rele;
ca dregator, director, patron, sef, functionar m-am purtat aspru cu subalternii. Nu am fost atent la necazurile lor si nu i-am ajutat si nu i-am învatat dupa posibilitatile pe care le-am avut, nu i-am îndemnat spre credinta si Biserica. M-am purtat ca un stapân, nu ca un frate al lor;
am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii sa faca aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VI-A

6. SA NU UCIZI!

am ucis alt om cu mâna, cu otrava, cu îndemnul sau cu alte mijloace (CANON: OPRIREA DE LA ÎMPARTASANIE 25 DE ANI);
am avortat (CANON: 25 DE ANI, PESTE 10 AVORTURI CANON TOATA VIATA);
am ucis fara voie (canon 10 ani);
am ucis sufleteste, îndemnând pe altul la pacat, dupa cum e scris: “cea care traieste în desfatari, desi vie, este moarta” (I Tim. 5, 6);
am ucis sufleteste pe altul raspândind învataturi ateiste sau eretice;
am ucis sufleteste pe altul dând exemplu de nepasare în cele sufletesti si îndemnându-i la distractii, neglijând Biserica si meditatia la viata vesnica;
am fost sminteala pentru altii cu viata mea ticaloasa;
la vreme de boala, de epidemie stiind ca sunt contaminat m-am alaturat altora si i-am molipsit;
am avut gânduri de sinucidere;
m-am aruncat în primejdie fara sa fie necesar;
m-am mâniat;
m-am batut;
am pizmuit pe altul;
am urât pe fratele meu uitând ca “cine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15);
nu mi-am cerut iertare de la cel pe care l-am vatamat;
am dorit raul altuia si m-am bucurat de raul altuia;
am instigat si creat psihoza de razboi, de ura interetnica si interconfesionala, am provocat cearta între oameni;
m-am razbunat singur;
am alungat pe sarmani cu vorbe urâte;
am luat apararea celor rai;
am iscat cearta si sminteala;
am mustrat pe altul pe nedrept, din mânie;
am ajuns preot, dascal, doctor, inginer, avocat, dregator etc. fara sa fiu vrednic;
am suferit de pe urma îmbuibarii, a fumatului, a betiei, a placerii trupesti, a neodihnei, a istovirii si a altor abuzuri;
am istovit pe altul prin munca exagerata si i-am grabit sfârsitul;
am suparat pe altul mereu si i-am scurtat viata;
am lasat pe altul sa moara de foame si nu i-am dat de lucru desi am putut;
am ponegrit, am clevetit pe altul si l-am înjosit ca persoana în fata altora;
m-am trufit si am facut viata insuportabila pentru mine si pentru cei din jur;
am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii sa faca aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VII-A

7. SA NU FI DESFRÂNAT!

mi-am stricat fecioria înainte de cununie (canon 7 ani) ;
fiind casatorit m-am culcat cu alta femeie (canon 14 ani);
am facut sodomie (barbat cu barbat, femeie cu femeie canon 20 de ani);
n-am postit ;
m-am îmbatat, fumez ;
m-am culcat cu sotul, sotia în post si în sarbatori;
am stat necununat mai multi ani;
am desfrânat cu dobitoace;
am facut onanie, mi-am facut poftele singur sau cu altii, aruncând samânta la diavol;
am avut gânduri spurcate fata de alte persoane;
am facut glume si am cântat cântece de desfrânare;
m-am îmbracat, m-am împodobit si m-am vopsit ca sa atrag la pacat pe altii;
am citit carti pornografice. Am vazut filme si poze pornografice;
am dansat necuviincios;
am fost la vrajitor, m-am rugat la diavol sa-mi scoata femeie înainte sa pacatuiesc;
am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii sa faca aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A VIII-A

8. SA NU FURI!

n-am muncit cinstit pentru pâinea pe care o manânc;
am dorit câstig fara munca;
am furat prin acte, prin diferite tertipuri;
am furat de mai multe ori valori mari;
am fost lenes ;
am înselat la cântar;
am luat camata mare;
am cumparat lucru furat;
am oprit plata lucratorilor. Nu i-am platit dupa merit;
am iubit banii si averea, vrând sa fiu bogat;
am luat bani, mita pentru lucruri pe care eram dator sa le fac în cadrul serviciului;
n-am întors lucrul împrumutat;
am primit plata pentru serviciu si nu mi-am facut datoria;
am cersit desi am putut sa lucrez;
am gasit lucruri pierdute si nu le-am dat înapoi;
m-am lenevit si nu m-am îngrijit de Biserica, familie, scoala, societate, întreprindere, oameni, peste care am fost pus responsabil, sef;
am luat sau am dat daruri pentru judecata strâmba;
am vândut marfa proasta în loc de buna;
am cumparat marfa mai ieftina decât valoarea ei;
am vândut marfa mai scump decât pretuia;
m-am înteles cu altii ca sa vând cu pret nedrept;
n-am vândut cum mi-a poruncit stapânul;
n-am dat socoteala cinstita tovarasilor mei;
am mintit ca sunt sarac si dau faliment ca sa obtin câstig;
am jucat carti;
am pricinuit paguba în averea altuia;
am mutat hotarul tarinei;
am luat din averea bisericii, a statului, a scolii etc,;
am dat pilda, am sfatuit si ajutat si pe altii sa faca aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A XI-A

9. SA NU MINTI!

am mintit ;
folosesc viclenia;
am adaugat sau am scos din cuvintele altuia si le-am schimbat întelesul;
am depus marturie mincinoasa;
am pârât pe nedrept;
am vorbit cu doua întelesuri ca sa însel;
am ascuns minciuna sub chipul prieteniei, ca sa însel;
am lingusit pe altul si l-am laudat pentru însusiri pe care nu le are, ca sa obtin foloase;
am fost fatarnic, ipocrit. Una am gândit si alta am spus;
am calomniat, am pus pe seama altora greseli pe care nu le au;
mi-am batut joc si am criticat pe cei cu defecte din nastere;
am judecat nedrept pentru daruri si am sprijinit sa ocupe o functie cel ce nu merita, iar pe altul care merita l-am împiedicat;
am osândit, am purtat vesti si vorbe necontrolate, despre altii, am bârfit si am clevetit, am încurajat pe bârfitori;
am sustinut minciuni, erori în locul adevarului din dorinta de a parea învatat, pentru trufie sau pentru foloase materiale;
am dat pilda, am îndemnat si ajutat si pe altii sa faca aceste pacate;
am putut sa le opresc si nu le-am oprit;

PORUNCA A X-A

10. SA NU POFTESTI CE ESTE AL ALTUIA!

am dorit si am poftit în inima mea femeia altuia ;
am dorit masina, averea, situatia altuia;
am dorit inteligenta, priceperea, functia altuia, uitând ca fiecare om are un dar si un amar si cui i s-a dat mult i se si cere mult de catre Bunul Dumnezeu.

Toate acestea le-am facut si mai mari decât acestea am facut, deci, te rog Parinte, roaga-te pentru mine sa ma îndrept si sa scap de chinurile iadului. Da-mi canon si dezlegare. AMIN!

Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului

2008-04-14T08:00:00.000-07:00

De praznicul Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, va prezentam acum cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“.

In mod surprinzator pentru multi, parintele Rafail alege sa prezinte teologia dintr-o cu totul alta perspectiva decat este ea inteleasa si “profesata” astazi. Parintele ne infatiseaza teologia ca pe o scara duhovniceasca catre vesnicie, pentru care teologia academica este abia o treapta primitiva si nici macar neaparat necesara (cel putin nu in forma aceasta abstracta si scolastica in care se face astazi), cele mai importante trepte find teologia inteleasa in calitate de continut al rugaciunii, iar apoi (aceasta fiind deja finalitatea) ca stare a duhului. Deloc intamplator, ci cu tinta precisa, parintele Rafail nu-si exemplifica ideile prin niciunul din marii sfinti teologi si ierarhi ai Bisericii, ci alege cele mai neasteptate si mai… scandaloase (pentru unii) exemple cu putinta pentru tema in chestiune: Sfanta Maria Egipteanca si Cuviosul Siluan Athonitul. Ucenicul arhimandritului Sofronie alege anume doua dintre chipurile cele mai umile ale sfinteniei ortodoxe - o desfranata notorie, care si-a pierdut fecioria de la 12 ani si un monah simplu, la origine taran cu numai doua ierni (nici macar doi ani intregi!) de scoala primara. Acestea sunt figurile reprezentative ale teologiei pe care parintele Rafail Noica le alege spre delicata rusinare si indreptare a ilustrilor teologi academici cu pretentii, fara a desfiinta insa nici eruditia teologica. Si ceea ce gaseste esential pentru parintele Staniloae (teologul comemorat atunci) este tot trairea, simplitatea si mireasma Duhului. De ce era nevoie sa ni se dea aceste modele? Pentru a ne re-orienta gandirea si viata noastra atat de in-vitregite de Dumnezeu catre adevaratul sens si scop al ideii de teologie: viata de rugaciune si viata continua a duhului nostru in comuniune cu Cel care este Cuvantul lui Dumnezeu. (Inregistrarea intregului cuvant - pe ortodoxmedia)

“Prea Fericite Parinte, Inalt Prea Sfintiti Parinti, si Preasfintiti si frati slujitori, frati si surori intru Domnul. Ma bucur sa fiu astazi in… fratia asta pe care asa as vrea s-o traiesc.

Titlul care mi s-a acordat, de care sa vorbesc, este “Teologia si monahismul“. Titluri ca acestea, “Teologia si monahismul”, “Teologia si viata” sunt titluri care, intr-o prima miscare, ma descumpanesc. De unde acel “si“? Socotesc ca daca viata este a-teologica, este un soi de auto-avort. Iar monahismul meu mi l-am trait cu precadere ca o teologie.

Dar poate [ne intrebam]: ce numim teologia?

In zilele noastre cred ca a venit vremea sa redefinim toate cuvintele pe care le intrebuintam; in parte, fiindca s-a schimbat sensul lor, s-a degradat graiul, impreuna cu intelegerea omului.

Titlul denota ca teologia se intelege ca o disciplina, si bineinteles ca este adevarat. Teologia, ca si arheologia, ca si psihologia, poate deveni - si este astazi - si o disciplina. Dar cred ca nu ar trebui sa reducem - desi sa dam importanta de rigoare acestei discipline - nu sa reducem notiunea de teologie la o “disciplina“, adica la un “studiu” in institute de teologie, care trebuie sa culmine cu o diploma.

Dar hai sa luam teologia ca disciplina. Orice disciplina - intre altele cele pe care le-am pomenit - imbogateste continutul omului, cultura omului, cu niste concepte, niste notiuni, cu un oarecare vocabular, care neaparat ii vor influenta viata intreaga. Un arheolog vorbeste un pic altfel decat un psiholog, desi vorbeste in aceeasi limba, si asa mai departe…. Si un teolog este influentat de ceea ce invata acolo. Dar daca si in masura in care teologia este adevarata - adica a Bisericii - ea are mai presus de alte discipline faptul ca introduce pe om in ce este insasi firea lui. Ce este teologia? In graiul nostru romanesc se zicea cateodata in vechime “cuvantare de Dumnezeu“, sau “cuvantare despre Dumnezeu“. In greaca asta inseamna theologhia: cuvantare despre sau cu [Dumnezeu] (se poate traduce in ambele feluri). Cuvantarea aceasta despre Dumnezeu, care intr-o masura oarecare ar trebui s-o primim cu ce numim noi romanii “cei 7 ani de acasa” - adica din nastere pana ajungem la varsta scolirii. Dar, din nefericire, astazi este asa de rar ca cineva sa primeasca in pruncia lui notiuni teologice. Teologia, intr-adevar, a devenit ceva indepartat omului modern si, inca mai mult, omului post-modern. Ne in-vitregim din ce in ce mai mult de la Dumnezeu. Dinamica caderii adamice continua. Sa revenim deci la teologia ca disciplina, unde insusim un anumit vocabular si anumite concepte, dar care sunt in realitate… insasi viata. Ce este viata? Viata noastra de la nastere pana la mormant este o devenire, or teologia este acea devenire in realitatea ei, asa cum trebuie s-o prezinte Biserica si cum trebuie noi sa intelegem Biserica. Imbogatindu-ne cu concepte si cu un oarecare vocabular, incepem sa gandim cu Dumnezeu, pe orizonturile noastre si cu cele ale lui Dumnezeu, cele dumnezeiesti. Asa cum orice disciplina influenteaza viata omului si gandirea, asa si teologia ne influenteaza si ne indreapta catre Dumnezeu. Teologia ar trebui sa fie cea care poate sa inceapa, ba chiar sa sfarseasca prin a ne aduce raspunsurile la problemele noastre, mai ales cele mai acute, cele mai dureroase, cele mai adanci ale fiintei noastre.

Cand Parintele nostru Sofronie distingea trei trepte ale teologiei, dintre care “disciplina” ar fi fost prima treapta - la care eu adaug cei sapte ani de acasa, (dupa care, din nefericire, astazi majoritatea oamenilor nu au teologie, dar… ar trebui, dupa fire, asa cum a randuit Dumnezeu lucrurile). Deci prima treapta [este disciplina].

Atunci care este a doua? O sa profit de limba romana. Cuvantarea de Dumnezeu, sau despre Dumnezeu, da in cuvantare cu Dumnezeu. Si parintele nostru Sofronie vorbea de teologie ca si continut al rugaciunii. Un teolog francez, vorbeste uneori de îngânările noastre catre Dumnezeu, de gângăviile [gângurelile] noastre catre Dumnezeu - in franceza “balbutiement“. Incepem “a gângăvi” [a gânguri] cu Dumnezeu, si orice “gângăveala” omeneasca - fie a pruncului, fie a omului mare - Dumnezeu o primeste, fiindca asta-i firea lui Dumnezeu: Dumnezeu - Iubire, Dragoste este, si in dragostea Lui nu leapada pe om. Deci primeste gângăvirile noastre, dar cand incepem sa ne imbogatim cu un continut teologic al gandirii, gângăvirile noastre incep sa se preschimbe si sa vorbim cu Dumnezeu mai… dumnezeieste, adica mai… in termenii lui Dumnezeu, si de acuma teologia incepe sa devina continut al rugaciunii noastre. Si nu vorbesc de rugaciune, nici despre ea ca despre o… disciplina, ca ceva pe care il faci candva in ziua ta o jumatate de ora sau zece minute, in general cu mintea aiurea, ci gandesc rugaciunea - asa cum o intelegeam de la Parintele Sofronie - ca un continut al vietii, ca un dialog continuu intre faptura si Facatorul ei. Si deci acuma incepem sa gandim mai dumnezeieste, fiindca suntem imbogatiti cu continutul si cu conceptele pe care le-au trait stramosi ai nostri, incepand - sa zicem - cu Apostolii, ba incepand cu Adam - dar de la Apostoli, adica de la Hristos incoace… Hristos fiind [prin excelenta] theo-logul, al lui Dumnezeu Cuvantul. Hristos este Insusi Dumnezeu care vorbeste de-acuma cu Adam, fata catre fata. Si deci cand m-am gandit ca sa incepem cu Apostolii (…) cu gandul asta [am spus]: ca de la Apostoli incoace, Il avem pe Insusi Cuvantul lui Dumnezeu care vorbeste cu Adam - nu ca in Vechiul Legamant prin prooroci (sau poate si, intr-o masura, si in alte religii, prin filosofi, prin oameni mai luminati - dar mai ales prin prooroci), dar acuma vorbeste El Insusi.

As vrea sa dau doua exemple de teologie ca un continut al rugaciunii: Unul este viata Mariei Egipteanca. Banuiesc si nadajduiesc ca toti cunoasteti aceasta viata. La noi in manastire si cred ca in toate manastirile - si poate si in parohii - se citeste aceasta viata in saptamana a cincea a marelui post. Maria Egipteanca, o tanara destrabalata care 17 ani a cutreierat in curvie strazile Alexandriei si care-si pierduse fecioria la 12 ani; deci de la 12 ani pana la 29 de ani a trait in destrabalare. Ajunge, tot pentru destrabalari, in biserica unde se inalta Sfanta Cruce a Mantuitorului - era in veacul al cincilea - si voia din curiozitate sa intre si ea in biserica, sa vada lemnul Crucii, si-o putere nevazuta o oprea, pana cand a inteles ca era vorba de… viata ei care o divorta de Dumnezeu si de cele dumnezeiesti. Daca va uitati la rugaciunea ei simpla, dar uimitor de… “teologica”, pentru una care a trait in curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a invatat ea in acei 17 ani? Dar in cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea? E uimitor in simplitatea ei, ce continut teologic simplu - hai sa zicem chiar primitiv - dar lucrator! Fiindca in acea gandire teologica [a ei], ea isi amintea ca “desi eu sunt pacatoasa, Fiul tau (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, pacatosii, sa ne mantuiasca“. Si continutul teologic al rugaciunii ei a fost lucrator, iar cand a incercat din nou sa intre in biserica - cum marturiseste povestirea - acea putere care o oprea, acuma parca o ajuta. S-a inchinat lemnului Crucii, s-a dus inapoi la icoana Maicii Domnului, unde fagaduise de acuma sa-si schimbe viata, si-acuma tot de la Maica Domnului cere calauzire “ce sa faca?“, si-aude un glas, ca sa mearga in pustie. 40 de ani a ramas in pustie, si-ar fi murit necunoscuta, daca Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vada la sfarsitul vietii ei si sa primim si sa putem si noi citi spovedania vietii ei deosebit de ziditoare. Deci copila asta, traita in destrabalare toata viata…. Ma gandesc ce lume sa fi fost aia in comparatie cu a noastra?! Ce continut minunat de teologic, fie el si simplu inca, dar lucrator!

Al doilea exemplu de teologie ca si continut al rugaciunii este insasi viata noastra liturgica. Toata viata noastra liturgica este o teologie in rugaciune, in forma de rugaciune. Si socotesc ca adevarata teologie a Bisericii se invata si se traieste intre altar si strana. Si tot restul este un ajutor sau o completare - ca nu ne putem trai cele 24 de ore ale vietii in slujba, din felul cum Dumnezeu a lasat viata asta - dar restul vietii trebuie sa fie o completare a ceea ce primim in slujbe. Trebuie sa traim slujbele cu multa luare aminte. Fiecare cuvant este un margaritar. Si mai ales in marile praznice domnesti sau in cele ale Maicii Domnului si ale marilor Sfinti… Sau, sa zicem, Triodul, care este slujba postului, care culmina cu saptamana sfanta si cu noaptea luminata a Pastilor, este culmea teologiei Bisericii. Daca intelegem drept aceasta, si slujbele inmormantarii, imi vine sa zic ca sunt culmea teologiei Bisericii. Dar trebuie inteleasa in termenii ei proprii; si aceasta intelegere este parte din devenirea noastra.

Teologia ca si cuvantare cu Dumnezeu, ca si continut al rugaciunii, al dialogului nostru cu Dumnezeu, trebuie sa duca undeva, si acolo, acel “undeva” unde trebuie sa duca, este acolo unde teologia devine insasi starea duhului nostru. Si aicea distingea Parintele Sofronie a treia treapta a teologiei. [Am avut] teologia ca disciplina, unde primim poate primele notiuni teologice; [apoi] teologia ca si continut al rugaciunii noastre, cand teologia incepe sa se inradacineze in viata noastra. Aicea poate ne amintim de acel Parinte [avva Evagrie Ponticul] care a zis ca daca te rogi cum trebuie - esti teolog, daca esti teolog - te rogi cum trebuie. Trebuie sa intelegem si noi acel “cum trebuie” si sa ajungem la inaltimea asta. De acum teologia incepe sa se inradacineze in insusi actul vietii noastre, fiindca rugaciunea noastra trebuie sa se rasfranga - si neaparat se rasfrange in viata noastra.

Tot ce este continut al gandirii omului se rasfrange in viata omului, ba si in istoria omenirii. Asa si teologia, de acuma insusita, trebuie sa se rasfranga si se rasfrange - intr-o masura sau alta - in viata omului. Pana unde? Pana unde ajungem la culmea acestei teologii, care este insasi starea duhului nostru. [Pentru teologia inteleasa] ca stare a duhului nostru, as vrea sa amintesc cuvantul Sfantului Pavel care zice “iara noi avem mintea lui Hristos“. Pai Hristos este Cuvantul lui Dumnezeu, Hristos este Teologia, (in greaca theo-logos = al lui Dumnezeu Cuvantul). Teologia ca si cuvant al lui Dumnezeu. Daca avem mintea lui Hristos - si Parintele nostru Sofronie spunea ca “Hristos este expresia dumnezeiasca, expresia lui Dumnezeu pe planul istoriei” - in masura in care noi devenim asemanatori cu Hristos (dea Domnul identici cu Hristos) pe planul acestei istorii, o sa fim asemanatori (sau identici) cu El si in planul vesniciei. Hristos e proiectia lui Dumnezeu pe planul istoriei, si noi insusindu-ne, asemanandu-ne, identificandu-ne cu Aceasta proiectie in planul istoriei, vom fi si in planul vesniciei, asemanatori sau identici cu Cel care S-a proiectat in acest fel in istorie. Deci cuvantul Sfantului Pavel - ca pilda a teologiei ca stare a duhului, care zice: “iara noi, avem mintea lui Hristos“, si multe altele va las…. stiti…. sau daca nu, sa stiti, sa va educati si cu citirea Noului Testament, cu scrierile, epistolele Sfantului Pavel.

O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog - si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca -Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului. Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire - ca diploma - s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog.

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainarea de Dumnezeu - asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte - dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri - majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci“.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca - ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru - se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi): “Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!“.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad“, as zice: Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui. Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!“. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac“… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea“. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare. In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare - de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau! Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos - ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta - astazi probabil foarte mare - ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta - criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!“. Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca.

As vrea sa zic numai un cuvant de sfantul nostru parinte Staniloae. Ce m-a uimit la parintele nostru Staniloae ca teolog, ca om al culturii - un carturar, un profesor - este ca in el [am gasit] ce-am vazut in parintele nostru Sofronie si ce vad in cartea Sfantului Siluan si a altor sfinti: este ca e nu un teolog doar al disciplinei, ci este un traitor. Din majoritatea notelor lui de subsol si din cam toate articolele, scrierile si cartile lui reiese ca este un traitor. Putin l-am cunoscut pe Parintele Staniloae in ‘93, cu cateva luni inaintea trecerii lui la Domnul, si eram cu un parinte de la noi de la manastire, si in smerenia lui, ne-a cerut sa-i vorbim ceva despre Dumnezeu. Parintele Simeon care era cu mine, de la manastire, ii spune: “Pai, Parinte, noi am venit ca sa va auzim pe dumneavoastra!“, si ne-a vorbit parintele Staniloae, simplu a inceput sa ne vorbeasca. Si nu imi amintesc ce ne-a zis acuma, dar imi amintesc ca am iesit plini si impliniti si ca cuvantul lui purta exact aceeasi mireasma precum a parintelui nostru Sofronie. Parintele nostru Sofronie - imi vine sa zic, ultimul filocalic, nu in sensul ca era singurul, dar ca generatia lui a fost generatia cu care s-a incheiat perioada filocalica a bisericii.

Si iata un filocalic, un traitor, un monah care si-a trait chilia, care a trait sapte ani de pustie la Muntele Athos intr-o pestera, si el un om al culturii (din copilarie, din mostenirea lui si din formatia lui, nu era strain nici filozofiei, nici artelor, fusese pictor in tinerete), dar mai ales un traitor al teologiei. Si iata ca parintele Staniloae, a carui viata e foarte deosebita de cea a parintelui Sofronie, si cei doi parca vorbeau in acelasi duh, in aceeasi mireasma. Si socotesc ca asta este rezultatul teologiei ca devenire, teologia care incepe sa devina insasi starea duhului nostru: fiindca traiau in acelasi “theos“, in acelasi Dumnezeu, si vorbeau in acelasi duh, si cuvantul lor purta aceeasi mireasma.

Va multumesc, frati si surori!”

4 Responses to “Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului”

IORDAN

2008-04-14T07:38:00.001-07:00

IORDAN MAREA MOARTA DESERTUL

IORDAN

2008-04-14T07:36:00.000-07:00

PREZENTAREA BIBLICĂ A ŢINUTURILOR DE PE VALEA IORDANULUI

Aşezarea românească de pe malul râului sfânt Iordan se află într-o zonă deşertică din apropierea Mării Moarte, la o distanţă de circa 40 km faţă de Ierusalim şi la vreo 8 km faţă de biblica cetate a Ierihonului. La numai câteva sute de metrii în apropiere de aşezământ curge râul Iordan, râu care izvorăşte din munţii Libanului, apoi traversează Marea Galileii şi după un lung şi sinuos traseu se varsă în Marea Moartă. La vărsarea sa în mare Iordanul se ramifică în două braţe care acumulează împrejur multe aluviuni, cu soluri fertile împrejmuite de o vegetaţie bogată ce atrage multe vieţuitoare din deşert, uneori chiar şi păsări flamingo.
De aici înainte se întinde Marea Moartă pe o lungime de aproximativ 80 de km şi o lăţime de circa 20. Acesta este cel mai jos loc de pe pământ, suprafaţa apei mării fiind la peste 400 m în minus în raport cu nivelul Oceanului Planetar. Bazinul mării este alimentat de apele dulci ale Iordanului, precum şi de numeroase izvoare termale, dar din pricina concentraţiei extreme de sare şi a altor minerale din zonă, apa mării este asemănătoare unui ulei dens ce nu permite nici unei vietăţi să trăiască în ea. Turiştii rămân impresionaţi de calităţile terapeutice ale acestor ape, dar şi de varietatea coloritului şi efectele de lumină ce schimbă tonalitatea apei în cursul fiecărei zile.
Poate tocmai de aceea, împăratul Irod a construit sau a consolidat în apropierea acestei mări mai multe reşedinţe pentru tratament şi distracţii, sau chiar pentru refugiu. Una dintre ele se afla la Ierihon, alta lângă izvoarele fierbinţi de la Caliroe în partea iordaniană, locul în care a fost întemniţat şi decapitat Sfântul Ioan Botezătorul, iar alta pe ţărmul apusean al Mării Moarte, la Massada, celebra fortăreaţă cunoscută ca ultim punct de rezistenţă al evreilor împotriva stăpânirii romane. Tradiţia şi cercetătorii susţin că Marea Moartă se află peste Valea Siddimului locul în care erau amplasate în vechime cetăţile Sodomei şi Gomorei. Cartea Facerii din Sfânta Scriptură ne relatează că locuitorii acestor cetăţi săvârşeau păcate foarte mari, care au atras asupra lor mânia lui Dumnezeu.Şi astăzi se mai poate vedea deasupra mării un nor asemănător unor aburi transparenţi ce amintesc parcă de focul şi de pucioasa care au mistuit din temelii aceste cetăţi.
Condiţiile climatice din zonă sunt foarte aspre, dar cu toate acestea aici trăiesc felurite animale şi vegetaţie rară precum camforul şi balsamul sălbatic despre care se vorbeşte în cartea Cântarea Cântărilor. Deseori pe crestele munţilor fără vegetaţie şi cu piatra măcinată şi înroşită de atâta soare se pot observa vieţuitoare sălbatice. Din loc în loc, în plin deşert întâlnim beduinii. Aceştia sunt oameni săraci care trăiesc în peşteri sau corturi şi îşi câştigă existenţa crescând capre sau oi. Cu ajutorul măgarilor sau cămilelor ei parcurgeau în vechime distanţe foarte mari pentru a valorifica o parte din produsele lor. Mijloacele moderne au rezolvat oarecum această problemă deşi ei continuă şi astăzi să locuiască în corturi sau peşteri în condiţiile cele mai precare. Pe dunele de nisip mereu în mişcare copii găsesc uneori scoici sau pietre modelate cu interior frumos pe care le vând turiştilor. De multe ori ei colindă cu turmele prin cele mai îndepărtate şi neumblate locuri, stricând fără voie liniştea monahilor retraşi în aceste zone pustii. Un astfel de beduin a descoperit nu demult celebrele peşteri de la Qumran, când o capră a sa a căzut din întâmplare într-una din grotele în care esenienii păstrau manuscrisele lor. Esenienii erau un fel de sectă iudaică ce se ocupa îndeosebi cu transcrierea textelor biblice, cu rugăciunea şi asceza foarte severă. Ei îmbrăcau veşminte albe şi lungi ca semn al curăţiei, şi au inspirat prin vieţuirea şi austeritatea lor şi alte secte sau ordine călugăreşti apărute mai târziu precum albigenzii.
Întorcându-ne din nou spre Ierihon, tot în apropierea Mării Moarte, trecem pe lângă Peşterile Făinoase scobite în stâncile calcaroase ale munţilor a căror piatră se macină fin şi astupă foarte uşor prin ocazionale eroziuni unele peşteri sau formează altele noi.
În partea cealaltă a râului se întinde şesul Moabului locul din care Moise „s-a suit în muntele Nebo”, care este în faţa Ierihonului, şi a văzut pământul sfânt făgăduit de Dumnezeu urmaşilor lui Avraam. Pe acest munte se află şi mormântul marelui profet, dar locul exact nu-l ştie nimeni pentru a nu se ajunge la idolatrizarea sa. Sfânta Scriptură ne spune că fiii lui Israel au plâns vreme de treizeci de zile moartea lui, şi după ce s-au împlinit aceste zile, Iosua fiul lui Navi, împreună cu tot poporul lui Israel au trecut în chip miraculos prin apele Iordanului spre pământul făgăduinţei. Locul exact al acestei treceri miraculoase este identificat cu o veche trecătoare prin vadul râului Iordan în apropierea căreia a predicat mult mai târziu şi Sfântul Ioan Botezătorul. După tradiţie locul acesta este acelaşi cu „locul scufundării” adică, locul în care a fost botezat Domnului nostru Iisus Hristos.
De multă vreme în pustiul acesta Dumnezeu a pregătit prin proroci şi prin minuni calea Domnului începând de la Avraam şi Moise şi până la Sfântul Ioan Botezătorul. Aici, în repetate rânduri, Dumnezeu vorbit părinţilor noştri, şi a făcut minuni mari pentru ca noi să credem şi să cunoaştem bunătatea şi purtarea de grijă a Sa pentru întreg neamul omenesc. De aici a fost înălţat la cer într-un car de foc profetul Ilie. Aici ucenicul său Elisei l-a vindecat de lepră în Iordan pe Neeman Sirianul, apoi a înviat un mort şi a îndulcit apele amare ale unui râu din Ierihon. Dar mai presus de toate pe stâncile şi nisipul acesta au călcat picioarele Sfântul Ioan Botezătorul şi ale Domnului nostru Iisus Hristos – Dumnezeul cel adevărat Care din iubire pentru noi S-a făcut Om şi a coborât în chipul cel mai smerit la apele Iordan pentru a primi Sfântul Botez din mâinile Sfântului Ioan Botezătorul. Atunci cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel, iar glasul lui Dumnezeu Tatăl s-a auzit din cer spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi”.
Este de ajuns ca numai o clipă să stai în liniştea sfântă a deşertului de aici şi să te gândeşti câte lucruri minunate a făcut Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire şi cât de puţine lucruri facem noi pentru Dumnezeu. De aceea ţinutul acesta a prezentat încă din cele mai vechi timpuri un interes deosebit pentru creştini şi evrei, dar mai ales pentru monahii care căutau cu osârdie împărăţia lui Dumnezeu. Mărturie în acest sens ne stau mulţimea aşezămintelor mănăstireşti ridicate de-a lungul vremii pe valea Iordanului, printre care şi aşezământul românesc construit în apropierea locului Botezului Domnului. Pe o străduţă paralelă cu apa Iordanului se văd astăzi ruinele multor aşezăminte creştine naţionale distruse în timp de urgia războiului. În aceiaşi situaţie se găseşte şi aşezământul nostru şi până în momentul de faţă nu se poate face nimic pentru restaurare pentru că zona este militarizată şi complet închisă.
Urmând de aici drumul ce urcă spre Ierihon ajungem la o biserică grecească, construită pe locul peşterii în care a trăit Sfântului Ioan Botezătorul, prin aceiaşi zonă prin care au trecut şi cele doisprezece seminţii ale lui Israel spre Pământul Făgăduinţei. Biserica se prezintă destul de bine dar numai o dată pe an se poate sluji aici în ziua procesiunii sfinţirii apelor la Iordan, pentru că şi aceasta este cuprinsă în zona de frontieră securizată. La o mică distanţă de aici se află singura mănăstire de pe această vale deschisă pentru turişti. Ea a fost întemeiată de către Sfântul Gherasim de la Iordan care a întemeiat-o cu scopul de a servi ca aşezământ pentru toţi pustnicii de pe valea Iordanului.
Din viaţa Sfântului cunoaştem că el a reuşit să unească sihăstria cu monahismul de obşte, fiind el însuşi un mare făcător de minuni ce avea ca ucenic un leu. Astăzi această zonă este aproape pustie, dar în vechime pe aici treceau multe caravane comerciale din Egipt spre Siria, şi din alte ţări. Deseori aceste caravane erau atacate de prădători şi tocmai de aceea şi mănăstirile de aici aveau forma unor fortăreţe în care călugării pustiului se retrăgeau pentru a fi feriţi de invadatori. Se crede că aici ar fi poposit şi Maica Domnului cu pruncul Iisus în drumul său spre Egipt. Pentru toate acestea, de-a lungul timpului împrejurul acestei mănăstiri şi în locurile prezentate au trăit mulţi sfinţi precum Maria Egipteanca, Sfântul Zosima, Cuviosul Iosif de la Bisericani, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul - Românul de la Neamţu şi mulţi alţii poate neştiuţi de noi, dar cunoscuţi cu siguranţă de Bunul Dumnezeu. De aici înainte vom porni pe drumul care ne conduce spre biblicul oraş Ierihon, oraş aflat în apropiere şi prezentat în paginile alăturate.

Graalul Sfânt

2008-04-14T07:26:00.000-07:00

Graalul Sfânt, de Dante Gabriel Rossetti

Graalul, în legendele mistice ale evului mediu , era un vas în care Iosif din Arimateea ar fi strâns sângele lui Iisus . Se credea că acest vas ar fi fost făcut dintr-o singură piatră preţioasă şi că ar fi fost înzestrat cu puteri miraculoase. În literatura cavalerească a evului mediu, povestirea aventurilor imaginare ale cavalerilor plecaţi în căutarea "Sfântului Graal" reprezintă un ciclu foarte întins. Legenda a fost reluată de Richard Wagner în opera sa Parsifal.

Diversele romane cavalereşti ale Graalului îl prezintă pe acesta sub forma unor diferite obiecte: o cupă sau un potir, o relicvă a Preţiosului Sânge al lui Hristos, un ceaun al belşugului, o tipsie de argint, o piatră căzută din Ceruri, un vas, o sabie, o suliţă, un peşte, o porumbiţă purtând în cioc o ostie pentru sfânta cuminecătură, o lance albă însângerată, o carte sau o evanghelie secretă, mană cerească, o lumină orbitoare, un cap tăiat, o masă şi multe altele. Adevărul despre Graal este că ia diferite forme.

În Le Conte du Graal, a lui Chrétien de Troyes , Graalul este o tavă pe care se află o singură anafură pentru sfânta cuminecătură.

În povestirea lui Robert de Boron , un poet burgund care a scris în perioada 1191 – 1200 romanul cavalersc Joseph d'Arimathie (Iosif din Arimatea) Graalul este prezentat ca fiind potirul folosit de Iisus la Cina Cea de Taină .

În Queste del Saint Graal, scrisă în 1215 de un călugăr cistercian, este farfuria din care Iisus a mâncat mielul pascal şi în care acum se găseşte anafură pentru sfânta cuminecătură.

În lucrarea Parzival, scrisă de Wolfram von Eschenbach între 1197 şi 1210 , Graalul este o piatră pură şi luminoasă, căzută din cer.

În romanul cavaleresc anonim Perlesvaus, el este descris ca cinci lucruri diferite.

Nu există o singură poveste a Graalului şi nici măcar un singur Graal. Graalul i se poate arăta altfel fiecăruia care îl caută. Poate fi un obiect pământesc, care poate fi, sau nu, dotat cu sacralitate; poate fi şi, pur şi simplu, obiectivul unei căutări spirituale.

Semnificaţia Graalului

Sfântul Graal poate avea mai multe semnificaţii, de exemplu în limba franceză el este numit sang real, în traducere liberă înseamnă sânge regal. Iisus Hristos a fost caracterizat ca având acest "sânge regal". Deci El poate fi Sfântul Graal sau după părerea unora chiar fiica Mariei Magdalena, Sara.

Dacă înţelegem că Mireasa biblică nu este doar biserica aşa cum afirma Pavel, deducem succesiv din lecturarea Noului Testament că există o echivalenţă până la sinonimie pe alocuri între termenii: Duhul Sfânt, Mângâietorul, Cortul, Cetatea, Mireasa. Desigur se poate lua în discuţie şi Femeia (care a născut în pustiu), simbolizând Fecioara. Dacă în Evanghelia lui Ioan, mesajul lui Iisus referitor la venirea şi călăuzirea de către Duhul Sfânt este o promisiune pe care atunci când se va concretiza ar trebui să o recunoaştem (ne şi povăţuieşte: Când se vor întâmpla acestea să credeţi!- fiindcă nu este uşor de crezut) şi de care trebuie să beneficiem, în Apocalipsa se schiţează această realitate a întrupării Duhului Sfânt ce va fi fost deja concretizată, dar în linii suficient de vagi, aşa încât atunci când se va împlini să constituie o piatră de încercare pentru credinţa lumii în momentul vestirii ei, al celor două strigări - ziua încercării credinţei ce va să vină -(Să nu vă temeţi că veţi cădea în păcat, ci să vă fie frică de ziua încercării credinţei)-prilej de hulă împotriva, (celor ce au hulit loc pe pământ nu li s-a mai găsit). Duhul şi mireasa zice: Vino!; celor ce au crezut li se va da să bea şi să se sature din izvorul apei vii (duh sfint, botezul, binecuvântări şi învăţătură în tot adevărul). Ei vor fi poporul şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei

ATHOS

2008-04-14T01:22:00.000-07:00

Biserica Manastirii Vatopedu
Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci, dimpotriva o iluminare a ei. Parintele Arsenie Boca

Muntele Athos este o republica monastica cu regim administrativ autonom in cadrul Greciei, avind capitala la Careia. Aici se afla douazeci de manastiri mari, zise imparatesti, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele. In pagina Careia se poate gasi o scurta prezentare privind geografia, istoria si organizarea administrativa a Athosului. Pentru a vizita paginile manastirilor, click pe imaginile miniatura de mai jos.

Documentare si texte adaptate dupa cartea "Marturii romanesti la locurile sfinte" de Protosinghel Ioanichie Balan, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, 1986.


Careia	Constamonit	Dochiaru	Xenofont	Pantelemon	Xeropotamu	Simonpetra

Grigoriu	Dionisiu	Sf. Pavel	Marea Lavra	Caracalu	Filoteu	Iviru

Cutlumus	Stavronichita	Pantocrator	Vatopedu	Zografu	Esfigmenu	Hilandaru

Meteorele

In mijlocul Greciei, pe valea Tesaliei, nu departe de Muntii Pindului, linga oraselul Kalambaka, se afla un ansamblu urias de stinci golase ce se inalta spre cer, cunoscute in toata lumea sub numele de Meteore. Pe aceste stinci fara vegetatie, s-a infiripat viata monahala inca din secolul al IX-lea. Pe virfurile cele mai greu accesibile, calugari nevoitori au construit manastiri de o rara frumusete. In secolul al XV-lea numarul lor atingea 24. Acum mai sint vietuite doar sase manastiri, dintre care cinci de calugari si una de maici. Pentru a afla mai multe despre Manastirile Meteore, precum si pentru a vedea imagini deosebite, click pe poza alaturata. >

Ruine...

Multe dintre bisericile crestine ale primelor secole, desi unele constructii cu totul remarcabile, au fost distruse sau lasate in paragina, de catre popoare necrestine, care vremelnic sau pina in zilele noastre s-au stabilit pe acele locuri. Vom prezenta aici trei dintre aceste vestite biserici care acum se afla in ruina si anume:

grandioasa Biserica din Pergam, Biserica Fecioara Maria si Biserica Sfintul Ioan Evanghelistul de la Efes. In fata altarului fostei Biserici Sf. Ioan Evanghelistul se afla si mormintul acestui mare apostol si evanghelist. Pentru a le vedea,

Visul Maicii Domnului

2008-04-13T09:30:00.000-07:00

Rugaciune catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu - folositoare pentru crestinul dimpreuna cu visul Nascatoarei de Dumnezeu ce Pa vazut mai inainte de rastignire.

Dumnezeu toate pentru om le-a facut, aratandu-I prin toate ale sale minuni.

Precuvantare

Aceasta rugaciune s-a gasit la sfantul mormant al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria care talmacindu-se din greceste s-a tiparit si in Romaneste de mai multe ori cuprinzand si urmatoarea precuvantare.

Aceasta sfanta rugaciune cine o va citi cu credinta o data pe zi si o va purta la sine, acela cu puterea lui Dumnezeu prea slavit si cu ajutorul Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, va fi pazit de toate relele si nu se va teme de innecare in rauri sau mare, nici nu va muri de vreo boala cumplita, iar in suferinat isi va afla mangaierea sufletului sau si insanatosirea.

Femeia insarcinata de o va citi cu credinta in toate zilele, va naste cu usurinta; cei asupriti isi vor dobandi dreptate, cel ce se supara pe dusmani si pe duhul necunoscut se va izbavi, iar la sfarsitul vietii sale inainte de moartea sa va vedea in somn pe Sfanta Nascatoare cu ale carei rugaciuni Christoase Dumnezeule, mantuieste-ne pe noi . Amin.

"Cereti si se va da voua!"

"Cautati si veti afla!"

"Bateti si vi se ve deschide!"

RUGACIUNE catre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu

si Pururea Fecioara Maria

Milostiva si ajutatoarea noastra, a crestinilor! De tine se bucura ingerii! Tie iti slujesc arhanghelii! Bucura-te mangaierea celor intristati si sprijinitoarea orbilor! Induratoarea si aparatoarea robilor tai! Bucura-te scaune sfinte, tronul celui prea Inalt. Bucura-te palat desfatat al Imparatului tuturor! Bucura-te Doamna Marie, ceea ce esti turn cu multe impletituri de aur! Bucura-te catedra a Imparatului tuturor, care straluceste mai mult decat razele soarelui fara prihana, stapana pe mine care pot si cinstesc cu evlavie aceasta scumpa rugaciune. Pazeste-ma sub acoperamantul tau: in mainile tale imi pun sufletul. O, Maica Fecioara, fara prihana, Stapana! Stalpul si intarirea credintei noastre.

Bucura-te mireasa nenuntita, maica fara de barbat si fara de prihana! Fecioara, aceea ce ai tinut pe mainile tale si ai purtat in brate pe cel ce tine in palma cerul si pamantul si toate le cuprinde. Tu fie mie, robul tau, ajutatoare si aparatoare; ma pajeste de toate relele de pe pamant, daruindu-mi mie ani multi cum daruisi odata lui Ezechia; imi lungeste viata ca sa te laud si sa slavesc. Amin.

O, stapana ingerilor si Doamna lumii, ceea ce esti plina de dar. Domnul este cu tine. Imparateasa imparateselor si Doamna doamnelor si Sfanta sfintelor, ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai marita decat Serafimii, acopera-ma si pe mine robul tau care iti zice:

Bucura-te nastrapa cu totul de aur, ceea ce ai primit pe Christos mana cea dumnezeiasca. Bucura-te Feciora Maria, ajutatoarea celor pacatosi! Bucura-te rug neinsufletit si ne ars. Bucura-te munte netait si palat desfatat. Bucura-te a mucenicilor si patriarhilor floare mirositoare!

O, maiac fecioara, ajuta-mi mei robl tau cel ce ma rog cu crdinta, ca s-au intunecat ochii mintii mele de nori cei grei ai pacatelorsi tu prea sfanta fecioara cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, a fiului si Domnului nostru Iisus Christos. Ma indrepteaza si du pe calea cea buna, catre mantuirea sufletului meu.

O, si voi sfintilor ingeri Mihail si Gavril, cei ce stati pururea inaintea scaunului maririi lui Dumnezeu. Tu, ingere, pazitorul sufletului meu, ajuta-mi mie, pacatosul. O, prea slavita stapana, fecioara Nascatoare de Dumnezeu! Tu esti nadejdea celor desnadajduiti si doamna mea cea buna si induratoarea mea cea mai stralucita, mai curata decat razele soarelui si slavita mai presus decat inaltimea cerului fara de asemanare. Mai cinstita decat Heruvimii si Serafimii, slava proorocilor, propovaduirea apostolilor, lauda cuviosilor, bucuria mucenicilor si intarirea pustnicilor. Podoaba lui Aavram, a lui Isaac si a lui Iacov, roua lui Gedeon si Moisi, adunarea patriarhilor si a tuturor sfintilor. Sfesnic purtator de lumina dumnezeiasca, cadelnita de aur, nastrapa care ai primit mana cerului, chivotul cel adevarat dumnezeiesc al legii celei preasfinte. Mangaierea prea sfanta si propovaduirea mea! O, rug nestins, loc de incapere al celor ce alearga la tine, ceea ce esti toiagul cel odraslit al lui Aaron si floare care din samanta lui David si din coapsele tale a rasarit noua pe Christos Mantuitorul, Dumnezeul tuturor!

Cheile fecioriei tale nu le-a miscat! Precum mai inainte de nastere ai fost fecioara, asa si dupa nastere ai ramas fecioara. O, prea sfanta nevinovata si prea curata si neintinata fecioara! Roaga pe Christos, fiul tau si Dumnezeul nostru, pentru mine, pacatosul, ca tu esti ajutatoarea pacatosilor si a celor fara de ajutor! Tu esti limanul celor inviforati, mangaierea lumii si a celor de prin inchisori si temnite, le dai libertate si scapare. Tu esti acoparatoarea celor bolnavi si datatoare de sanatate! Tu esti intarirea calugarilor si nadejdea mirenilor! Tu esti rabdarea, aparatoarea si acoperitoarea vaduvelor. Tu esti lauda, veselia si cununa fecioarelor!

O, prea sfanta Nascatoare de Dumnezeu, imparateasa si doamna tuturor, acopera-ma si ma pajeste sub acoperamantul aripilor tale. Sa nu se laude si sa-si rada de mina Satana, smintitorul sufletelor omenesti; nu lasa sa se apropie de mine intunecatul vrajmas. Miluieste-me pe mine, pacatosul si intunecatul cel cufundat in pacate multe, care cu uratele mele fapte am maniat pe Dumnezeu, facatorul meu. De aceea doamna mea, sub acoperamantul tau alerg si cu umulinta ingenunching, ma rog tie cu lacrimi, ca sa imblanzesti pe fiul tau, dulcele meu Iisus, datatorul de viata al tuturor.

Ca nu dupa multele si necuviincioasele mele fapte sa ma osandeasca, si cu indurarile si iubirea ta de oameni sa ma miluiasca. O, prea curata maica, fa sa visez in Christosul meu, ajuta-ma ca sa pot intra in locasurile celor drepti intru imparatia cerurilor, unde nu sunt lacrimi, nici scarba, nici intristare, nici pedeapsa, nici stramtoare. Ci este numai bucuria nesfarsita si veselia dreptilor, viata ce nu are sfarsit nicioadata, ci totdeauna desfatare si indulcire, marire si stralucire.

O, ceea ce esti plina de daruri, invredniceste-ma pe mine, smeritul robul tau, sa scap de toate primejdiile si necazurile, umple gura mea de dulceata si de veselie. Lumineaza sufletul meu, misca buzele mele si limba mea ca sa te laud cu sufletul plin de bucurie si cu inima sarguitoare sa-ti aduc lauda ta cea cereasca, cu care arhanghelul Gavriil a rostit catre tine Maica Feciora Bucura-te ceea ce esti plina de dar! Bucura-te locas dumnezeiesc plin de lumina! Bucura-te prea fericita, ceea ce esti intre femei, fecioara! Bucura-te stea prea luminoasa! Maica maicilor si fecioara fecioarelor! Bucura-te ceea cea ai nascut lumina, pe imparatul a toate. Bucura-te ceea ce ai rasarit soarele, lumina dreptatii! Bucura-te doamna si stapana, ceea ce esti mai inalta decat toate. Bucura-te pacea, bucuria si mantuirea lumii! Bucura-te propovaduirea si slava proorocilor! Bucura-te podoaba mucenicilor si cununa dreptatii! Bucura-te lauda cuviosilor si cantarea arhiereilor! Bucura-te cuvantul cel de lauda al tuturor scripturilor. Bucura-te gradina cea slavita care ai crescut pe Christos, trandafirul cel dumnezeiesc si margaritarul cel de mult pret. Bucura-te ceea cea m-ai izbavit de boala omoratoare. Bucura-te ceea ce m-ai mantuit de cutremurul cel infricosat. Bucura-te minunea lumii! Bucura-te desfatarea tuturor celor de pe pamant. Bucura-te raiul desfatarii si al nemuririi! Bucura-te pomul vietii si al imparatiei celei de sus. Bucura-te zidul celor credinciosi si mantuirea tuturor!

Bucura-te liman care adapostesti pe cei inviforati! Bucura-te nadejdea celor din primejdii. Bucura-te izvorul Duhului sfant!

Bucura-te lauda noastra, a smeritilor robilor tai. Bucura-te scaparea si mantuirea pacatosilor! Bucura-te ceea ce esti mangaierea celor jalnici. Bucura-te mijlocitoarea pacatosilor in ceasul judecatii. Bucura-te prea slavita, maica scaunului facatorului meu! Bucura-te stralucirea cea luminoasa si lumina zilei mele, prea curata ceea ce ai sfaramat capul balaurului, al incepatorului rautatii, care aduce pe cei legati in iad. Bucura-te ceea ce multe bucurii ai dat lumii! Bucura-te prea laudata, acoperitoarea si folositoarea noastra! Bucura-te stapana, sceptrul imparatilor ce se roaga tie! Bucura-te ceea ce dai putere celor credinciosi! Bucura-te marirea, bucuria tuturor preotilor! Bucura-te descuietoarea usilor raiului! Bucura-te ceea ce precurmezi intristarea si dai bucurie! Bucura-te raiul care intorci din mahnire pe cei necajiti. Bucura-te cheia cerestii imparatii a lui Christos. Bucura-te liman neintinat si nadejdea celor desnadajduiti. Bucura-te milostivirea si ajutatorea mea, fara de prihana fecioara! Bucura-te lumina prea stralucita care luminezi toate lumea! Bucura-te maica lui Christos, mielul lui Dumnezeu celui viu! Bucura-te acoperamantul, bucuria si marirea noastra, ceea ce esti nadejdea noastra pe viitor! Bucura-te ceea ce ai plamadit in pantecele tale pe cel ce ne-a mantuit! Bucura-te ceea ce ai hranit cu lapte pe Christos datatorul de viatade prea induratul Dumnezeu si ziditorul meu! Bucura-te dulceata plina de desfatarea tuturor crestinilor! Bucura-te maica lui Christos, iubitorul de oameni!

Dumnezeu, caruia si de cuvine marirea, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu cel fara de inceput al sau parinte si cu prea sfantul de viata facatorul sau Duh, acum si pururea si in veci. Amin!

Prea sfanta stapana! Binecuvantata maica lui Dumnezeu, sub acoperamntul tau toti pamantenii alergam si cu caldura ne rugam tie, noi nevrednicii robii tai. Intampina si izbaveste tara aceasta de toate nevoile si de moarte grabnica, seceratoare si fulgeratoare!

Stiu ca toate le poti cate le voiesti, stapana lumii! Imparateasa si doamna cerului, ceea ce esti plina de daruri si de bucurie. Asculta si cauta cu milostivire nu numai la rugaciunea mea, ce ti-o aduc din buze necurate, ci la purtatorii de Dumnezeu sfinti, pe care ii aduc mijlocitori pentru mine si rugatori.

O, sfintilor arhangheli si de toate puterile ceresti! Cei doisprezece apostolia lui Christos, Dumnezul, mergatorul inainte si Botezatorul Ion. Purtatorul de chinuri, patruzeci de mucenici, Stefan, intaiul mucenic, Victor, Mina, Vichentie, Dimitrie si purtatorul de biruinte, Gheorghe. Impreuna cu Atanasie, cu Vasile, cu Grigore cuvantatorul de Dumnezeu si Ion Gura de Aur; impreuna cu facatorul de minuni Niculae - rugati-va pentru sufletele noastre! Amin!

RUGACIUNE DE UMILINTA

catre Prea Bunul intru totul Induratul si Milostivul Domnul Dumnezeu

Stiu, Doamne, ca pacatele mele sunt nemasurate si nu pot sa privesc catre a Ta bunatate, dar stiu ca milostivirea indelung rabdatoare si noianul iubirii tale de oameni sunt nemarginite si, desi am trecut in rautate pe toti oamenii, insa nu am intrecut indurarile Tale, nici n-am inchis usile milostivirii Tale; nici n-am secat izvoarele cele pururea curgatoare ale iubirii Tale de oameni. Fara-de-legile noastre de s-ar inmulti mai mult decat stelele cerului si nisipul marii, inca atat de biruite vor fi de catre blandetea si milostivirea Ta. Caci faptele noastre ce le socotim de bune inca, au trebuinta de dreptatea Ta. Pentru aceasta indraznind, alerg la milostivirea ta cu frica si cu cutremur, rugandu-ma ca fil cel corupt, oricat am gresit Tie, cu voie sau fara voie, cu fapta si cu cuvantul, cu aducerea aminte, cu gandul, cu stiintia si cu nestiinta, cele de noapte si de zi, cele din varsta cruzimii mele si pana acum, sa mi le ierti si sa mi le stergi toate, in haina nepacatuirii si a curatirii sa ma imbraci. Am pacatuit, singur marturisesc. Am gresit, nu tagaduiesc. Poruncile Tale n-am pazit, judecatile Tale le-am calcat, am urmat rau amagitorul vrajmas. M-am supus trupului si patimilor; m-am facut rob dulcetilor vietii si casa a toata necuratenia. Asemanarea chipului Tau, pe care mi l-ai dat mie, nu-l am curat si neschimbat, nici pecetea dumnezeiescului botez. Am stricat pe cea dintai zidire si pe cea de a doua: pe toate le-am schimbat si intinat cu pacate pe care le-am facut in toate vremea si in tot ceasul. Marturisesc ca sunt vinovat focului de veci, viermilor neadormiti, propovaduiesc ca sunt vrednic de toata munca cea infricosata si rea; nu astept decat raspunsul Tau cel infricosat care trimite pe cei pacatosi in focul Gheenei. Eu insumi imi hotarasc osanda, insumi ma judec vinovat. Aducerile aminte de pacate pe care le-am facut si mustrarile de cuget imi stau pururea inainte. Parca vad pe cumplitii paratori, infatisand si aratand faptele mele la judecata si parca ma rapesc dinaintea scaunului judecatii Tale, tarandu-ma sa ma arunce in munci, fara sa am pe cineva in ajutor, fara sa puna cinevaun cuvant pentru mine si sa ma partineasca. Vai! Dar atunci ce voi face, cand voi fi cercetat si osandit in ziua judecatii cine ma va indrepta? Caci toate faptele mele cele ascunse si facute la intuneric se vor descoperi si se vor da la lumina inaintea a milioane de ingeri. O, de trei ori ticalosus! Alta nadejde de mantuire n-am decat milostivirea si iubira Ta de oameni. Doamne care nu voiesti moartea pacatosilor, nici sa piara vreunul din cei mai mici, ci sa se intoarca la pocainta si sa fie viu: pe mine care ma osandesc insumi si propovaduiesc nelegiuirile si pacatele mele, dupa cuvantul Tau, precum proorocul a zis: "Marturiseste-ti pacatele tale, ca sa te indreptezi." Fa ca si eu, intru aceasta, sa dobandesc iertare si mantuire, ajuta necredintei mele si ma fa vinovat. Primeste soliile Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria si ale tuturor sfintilor, care neincetat se roaga pentru noi. Ca tie ti se cuvine toata marirea, cinstea si inchinaciunea, in vecii vecilor. Amin!

VISUL ce a visat Nascatoarea de Dumnezeu mai inainte de a fi rastignit Domnul Nostru Iisus Christos

Dormind prea sfanta Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, pe muntele Eleonului, cand a fost in cetatea Betleemului, unde a venit si Sfintia sa si Domnul Nostru Iisus Christos, Dansul a intrebat-o: "Maica mea prea sfanta, dormi?". Iar Ea a zis: "Fiul meu prea dulce. Prea frumosule Iisuse, am fost adormita si iata am visat un vis pentru tine". Si-a raspuns Domnul: "Spune maica mea visul pe care l-ai visat". Iar Ea a zis: "Fiul meu prea dulce, am visat pe Petre la Roma si pe Pavel la Damasc, iar pe tine in cetatea Ierusalimului, rastignit pe cruce intre doi talhari. Carturatii si fariseii, necredinciosii jidovi, defaimandu-te foarte, te-au batjocorit si descult te-au judecat. Cu fiere te-au hranit si cu otet te-au adapat, cu trestie si cu toiag peste cap te-au batut si in sfantul obraz te-au scuipat. Cununa pe capul tau au pus si unul dintre ostasi cu sulita in coasta te-a strapuns, din care, deodata, a iesit sange si apa.

Soarele s-a intunecat, luna in roseata s-a shimbat. Catapeteasma bisericii de sus pana jos in doua s-a despicat, intuneric mare s-a facut peste tot pamantul de la al saselea pana la an noualea ceas. Iosef si cu Nacodeon, mi se parea ca te coboara dupa cruce si cu giulgiu curat te-au infasurat, in mormant nou te-au pus, in iad te-ai pogorat si usile cele de arama le-ai sfaramat. Zavoarele cele de fier le-ai zdrobit, pe Adam si pe Eva, scotandu-i afara si inviind a treia zi, te-ai inaltat la ceruri si te-ai pus la dreapta Tatalui". Iar Domnul a zis: "Maica mea preasfanta, adevarat vis ai visat si acestea toate eu vreau sa le patimesc pentru neamul omenesc. Si de va scrie cineva visul tau si il va tine la sine, purtandu-l, iar in casa sa il va avea, de aceasta casa diavolul nu se va apropia si pe duhul cel necurat in va goni. Ingerul lui Dumnezeu va sta totdeauna langa dansul de-a dreapta si de navalirile si supararile dintre oameni va fi mantuit. La drum de va calatori cu aceasta carte, citind acest vis, acel om nu se va teme de grindina, de tunet, de fulgere si de moarte grabnica va fi iertat si ferit. Arhanghelul Mihail va fi cu dansul, indreptand calea lui incotro va merge. La dreapta judecata va avea parte de mila, iar la sfarsitul vietii ma voi arata lui om, dimpreuna cu tine, maica mea. Ingerul meu va lua sufletul lui ducandu-l intru imparatia cerurilor, veselindu-se acolo cu toti dreptii, care din veac mi-au placut mie. Amin!"

O, prea sfanta Doamna, Stapana de Dumnezeu Nascatoare, primeste nevrednica mea rugaciune si ma pazeste de moarte napraznica, daruidu-mi mie pocainta inaintea sfarsitului meu. Amin!

INCHINACIUNE

(In cinstea Patimilor Domnului, impartite in 12 inchinaciuni,

zicand fiecare stih de 4 ori si facand la toata zicerea cate o inchinaciune)

Ma inchin cinstitelor Tale patimi, Christoase, Mantuitorul meu.

Ma inchin, indelung, rabdarii Tale, mult milostive Christoase al meu.

Ma inchin smereniei Tale cea indelungata pentru mine, pacatosul.

Ingroparii si invierii Tale celei de a treia zi, suirea la ceruri, sederea de-a dreapta Tatalui, Slavite si a doua iaras venire, cand atuncea Mantuitorul meusa nu ma judeci dupa faptele mele ticaloase Doamne. Tie unuia am gresit dar Tie unuia ma inchin si pe alt Dumnezeu, afara de Tine, n-am. Tu dar, dupa judecatile Tale ma mantuieste si ma milostiveste, ca un bun si de oameni iubitor. Amin!

RUGACIUNE catre Mantuitorul Iisus Christos

Stapane, Doamne, Iisue Christoase, Dumnezeul nostru cel de ai facut cerul si pamantul, marea si toate ce sunt intr-ansele, miluieste-ma si ma iarta si pe mine pacatosul si netrebnicul robul tau si ma pomeneste intru imparatia Ta. Pomeneste, Doamne si pe parintii mei care m-au crescut, pomeneste Sfinte, si pe invatatorii mei care mi-au dat stiinta sa traiesc in lume si m-au deprins intru frica ta. Pomeneste-ma stapane, si pe mine cel nevrednic de mila si iarta-mi mie, pacatosul, oricate am gresit tie cu cuvantul, cu fapta si cu gandul si ma izbaveste de toata necunostinta , impeietrirea, lenevirea, de turburata nesimtire, de intunecata pofta cea rea si nu ma parasi Doamne. Eu ca un om am gresit si Tu, ca un Dumnezeu, ma iarta si ma miluiste. Tu cel ce stii neputinta sufletului meu, trimite-mi intru ajutor darul Tau, ca si eu sa proslavesc numele Tau cel sfant.

Scrie, Doamne, numele meu in cartea vietii, daruieste-mi mie sfarsit bun, roureaza inima mea cu roua bunatatii Tale, Doamne, si ma pomeneste cand voi veni intru imparatia Ta. Ca bine esti cuvantat in vecii vecilor. Amin.

Toata nadejdea mea in tine o pun Maica lui Dumnezeu, pazeste-ma sub acoperamantul tau.

PSALTIREA – PSALMII LUI DAVID

2008-04-13T09:29:00.000-07:00

PSALMUL 1
Al lui David.

1. Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut;
2. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
3. Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori:
4. Nu sunt aşa necredincioşii, nu sunt aşa! Ci ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa pământului.
5. De aceea nu se vor ridica necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor.
6. Că ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va pieri.
5. Atunci va grăi către ei intru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei;
6. Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului.
7. Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!
8. Cere de la Mine şi-ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului.
9. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi!"
10. Şi acum împăraţi, înţelegeţi! Învăţaţi-vă toţi, care judecaţi pământul!
11. Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.
12. Luaţi învăţătură, ca nu cumva să Se mânie Domnul şi să pieriţi din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui! Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El.

Sfintirea Marelui Mir

2008-04-13T09:11:00.000-07:00

Sfintirea Marelui Mir este o ierurgie pe care o puteau savarsi in vechime atat preotii cat si episcopii, dar prin can. 6 al sinodului de la Cartagina de la an. 419 s-a dispus ca aceasta ierurgie sa fie rezervata numai pe seama episcopilor.

Din anul 419, sfintirea Marelui Mir nu se mai savarseste decat de episcopi.

Patriarhia ecumenica a incercat sa impuna randuiala ca Marele Mir sa nu se sfinteasca decat de catre patriarhii ecumenici, cu sinoadele lor, pentru ca in felul acesta toate Bisericile autocefale sa pastreze atat in mod simbolic, cat si pe calea unei permanente inter-comuniuni harice, unitatea cat mai deplina a ortodoxiei ecumenice. In, acest scop, si nu cu titlu de privilegiu al Patriarhiei ecumenice, prin unele tomuri de recunoastere a catorva Biserici autocefale, cum este acela mai vechi de la 1850, de recunoasterea autocefaliei Bisericii din Grecia, apoi acela de la 1879, de recunoasterea autocefaliei Bisericii din Serbia, ca si acela mai nou din 1924, de recunoastere a autocefaliei Bisericii din Polonia, s-a rezervat in mod expres pe seama Patriarhiei ecumenice dreptul de a sfinti Marele Mir si pentru Bisericile amintite. Nu se face aceasta rezerva in tomul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane din 1885, prin care se specifica in mod clar dreptul sinodului Bisericii romane de a sfinti Marele Mir.

Mentionam insa ca printr-o scrisoare de la 1836, a patriarhului ecumenic din Constantinopol catre mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi, se face cunoscut acestuia ca potrivit unei randuieli stravechi, nici o alta capetenie bisericeasca, inclusiv nici un alt patriarh, nu are dreptul de a sfinti Marele Mir, ci numai Patriarhul ecumenic.

Sarbatorea Icoanei Maicii Domnului Indrumatoarea de la Manastirea Mihai Voda

2008-04-13T09:10:00.000-07:00

Sarbatorea Icoanei Maicii Domnului "Indrumatoarea" de la Manastirea "Mihai Voda"

Ca in fiecare an, la 21 ianuarie, a fost zi de sarbatoare in cinstea Icoanei Maicii Domnului "Indrumatoarea" - icoana facatoare de minuni, la Manastirea "Mihai Voda" din Bucuresti, o ctitorie voievodala ce a fost ridicata la final de secol XVI, in urma unei fagaduinte facute Sfantului Nicolae, la ceas de restriste, de catre domnitorul Mihai Viteazul.

Acest domnitor greu incercat in putinii ani de domnie, a adunat sub mantia sa ocrotitoare, asemenea unui patriarh al tuturor romanilor, pentru prima data, cele trei provincii romanesti: Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania cu Banatul. In "Romanii supt Mihai - Voievod Viteazul" - o epopee glorioasa inchinata legendarelor fapte ale acestui mare voievod crestin - Nicolae Balcescu mentiona: "Vitejiile acestui domn aprinsesera toate duhurile popoarelor chinuite de turci; locuitorii din Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia, Albania si mai multe parti ale Greciei alergau din toate partile supt steagurile lui si toate popoarele acestor provincii isi intoarsera privirea spre dansul ca spre un inger de mantuire. De atunci ele incepura a-l numi Steaua lor de la rasarit."

Viteazul domnitor a sfarsit muceniceste pe Campia de la Turda, la 1600, dand marturie, ca prim mucenic al unei Romanii Unite, ca neamul romanesc, intregindu-se, se regasea astfel, in acest spatiu crestin ortodox, intre granitele firesti. Dupa cateva restaurari petrecute spre final de secol XIX si inceput de secol XX, biserica sufera transformari majore si devine o biserica impunatoare, in prezent fiind monument UNESCO. Putin a lipsit, in 1984, ca sa nu fie si ea dinamitata la fel ca celelalte constructii din preajma, de pe Dealul Spirii, ce au fost spulberate de aroganta mai marilor timpului. A fost translatata 289 m, ascunsa in spatele cladirilor inalte ce marginesc Splaiul Independentei si zavorata pret de zece ani, pana in 1994.

La Biserica "Mihai Voda" vin in prezent foarte multi credinciosi care sporesc numarul deja foarte mare al enoriasilor ce participa la slujbe. Vine multa lume si pentru a se inchina la frumoasa Icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului "Indrumatoarea", primita in dar, cu multa vreme in urma, tocmai din Sfantul Munte. De cativa ani, in ziua de 21 ianuarie, la Biserica "Mihai Voda", oamenii se aduna la praznicul acestei minunate icoane. Si-n acest an, inca din seara zilei de sambata 20 ianuarie, crestinii au venit in numar foarte mare, ca sa participe la slujba de Vecerniei cu Litie, apoi la procesiunea ce s-a facut inconjurand biserica cu Icoana Maicii Domnului. Dupa rugaciunile rostite la cele patru opriri, s-a intrat in biserica trecand pe sub icoana.

Cand credinciosii s-au adunat in biserica, parintele paroh li s-a adresat: Este mare bucurie pentru noi toti sa fim in aceasta seara de priveghere impreuna, si sa o cinstim pe Maica Domnului, pe Imparateasa Cerului si a pamantului, s-o cinstim dupa puterile noastre. Asa cu putina noastra credinta, cu putina si neinsemnata noastra rugaciune, suntem aici si dovedim prin prezenta noastra ca Maica Domnului este prezenta, ca este aici in mijlocul nostru, imbratisand in rugaciune pe fiecare dintre noi si purtand rugaciunea fiecaruia catre Tronul lui Dumnezeu.

Ati ascultat si frumoasele stihiri in Cinstea Icoanei facatoare de minuni, ati ascultat si stihirile Acatistului si sigur ca impreuna am invatat ca Maica Domnului este Maica noastra, a tuturor. Este zid nebiruit si nemiscat in toate incercarile vietii noastre asa cum canta odinioara pe zidurile Constantinopolului la 647, Serghie Patriarhul, cand iesind cu Icoana Maicii Domnului "Odighitria" adica "Indrumatoarea" , a ocolit Constantinopolul ca sa-l pazeasca de navalirile barbare. Si atunci Patriarhul, ca slujba de multumire, a intonat Imnul Acatist al Buneivestiri fiind cel mai vechi Acatist in cinstea Maicii Domnului. Am spus lucrul acestapentru ac de-a lungul istoriei. Icoana Maicii Domnului "Odighitria" imbraca diferite fete, in sensul ca se lasa pictata si se lasa purtata in toate bisericile dreptmaritoare unde crestinii din evlavie tin sa o pastreze pe Maica Domnului in centrul rugaciunii lor, in centrul cultului bisericesc. Maica Domnului "Indrumatoarea" de altfel, este prima icoana pictata de Sfantul Luca si originalul se afla intr-o biserica a Constantinopolului. Dar dupa modelul ei, Icoana sfanta a fost de nenumarate ori pictata in chip deosebit. Fiindca o icoana facatoare de minuni se picteaza in chipul acesta asa ne invata Sfantul Antonie de la Pecerska, ca dorind sa puna Pecerskaia sub obladuirea Maicii Domnului "Portarita", s-a dus cu lemnul de icoana in Sfantul Munte la Iviru si au rugat pe parinti sa spele icoana cea facatoare de minuni cu agheasma mare si cu aceeasi agheasma mare cu care a spalat icoana, sa spele lemnul intocmit pentru noua icoana. Si cand a fost gata noua icoana a Maicii Domnului "Portarita", care este de altfel tot o indrumatoare, au plecat parintii cu ea din Sfantul Munte si au dus-o la Pecerska si au pus-o pe ea Stapana si pazitoare a Manastirii Pecerskaia pana astazi si cat va fi lumea. Intr-un chip aproape asemanator ajunge aceasta Icoana a Maicii Domnului "Indrumatoare" si la noi in Manastirea Mihai Voda. Lucrul acesta se intampla pe la anul 1600 cand calugarii din Simonos - Petras din Sfantul Munte, manastire ridicata tot de Mihai Voda, ctitorul bisericii noastre, au gasit de cuviinta sa-i trimita voievodului in dar aceasta icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni, cea mai reprezentativa dintre icoanele facatoare de minuni si sigur ca au trimis cu Icoana, asa cum arata si inscriptia pe monahul Ioan din Rusicon adica din Manastirea Sfantul Pantelimon" si manastirea ruseasca din Sfantul Munte.Numai ca Voda s-a bucurat de primirea Icoanei in ceruri, in preajma Maicii Domnului si in bucuria sfintilor, fiindca icoana ajunge 60 de ani mai tarziu la 1666.

Si este asezata spre cinstire in aceasta biserica voievodala unde, de-a lungul anilor, Maica Domnului prin icoana sa a savarsit nenumarate minuni. Nu vorbim de cele ce-au fost. Vorbim, iata, de cele ce sunt. Si ele sunt graitoare prin prezenta fratiilor voastre aici. Fiecare dintre fratiile voastre sunteti o minune a Maicii Domnului, pentru ca fiecare venind si plecand genunchiul inaintea Icoanei Maicii Domnului si cantandu-i macar o data Paraclisul ati primit raspuns bun pentru rugaciunea facuta, pentru cererea facuta inaintea Maicii Domnului. Ea este grabnic ajutatoare, este mare tamaduitoare, este datatoare de dar de prunci maicilor care nu nasc la buna vreme si aceasta bucurie, aceste minuni le-am impartasit noi toti, in aceasta biserica, cel putin in ultimii 5 ani de cand ne-a ajutat Dumnezeu si Maica Domnului sa-i tinem aceasta praznuire dupa datina, dupa randuiala. Caci randuiala aceasta a inceput tot in Sfantul Munte in preajma Icoanei, in preajma Icoanei Maicii Domnului "Odighitria" care se afla in Vatopedu. Si intr-una din zilele anului 1720, Icoana Maicii Domnului "Indrumatoarea" din Vatopedu a plecat singura peste deal in Manastirea Xenofonului de unde Maica Domnului, aceasta icoana facatoare de minuni pazea ograda manastirii, ea se muta singura prin putere dumnezeiasca in Manastirea Xenofonului ca sa fie pazitoarea manastirii. Si se duc parintii in biserica si o gasesc in biserica si cunoscand icoana o duc duc inapoi in Vatopedu. Dar n-a stat in Vatopedu decat pana cand parintii s-au dus fiecare in manastirea lui si la chilia lui. Si plecand in noapte din biserica Icoana s-a asezat iarasi in Manastirea Xenofonului si de acolo n-a mai plecat nici pana astazi. Si se face aceasta sarbatoare Maicii Domnului in aceasta zi de 21 ianuarie pentru ca a coincis minunea cu sarbatoarea Bobotezei si a Sfantului Ioan. Si atunci ca sa treaca praznicul Botezului Domnului si sa nu fie nici o sarbatoare mai mare decat aceasta, parintii athoniti au randuit ca slujba Icoanei si cinstirea ei sa se faca in 21 ianuarie. Sigur ca aici la "Mihai Voda"noi toti ostenitorii si slujitorii care se perinda, fiii mei duhovicesti si multi parinti care vin sa slujim impreuna, sunt impresionati, sunt miscati de bucuria pe care Maica Domnului o impartaseste fiecaruia. Si sigur ca aceasta bucurie se vede prin prezenta fratiilor voastre aici. Si-am zis ca darul cel mai mare pe care-l putem face Maicii Domnului este ca fratiile voastre sa pastrati dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe si s-o pastrati pe Maica Domnului in cinstea care i se cuvine, de Nascatoare de Dumnezeu careia i se cuvine inchinaciune ca si Fiului, adica lui Dumnezeu Insusi pentru ca s-a zamislit in pantecele cel fara de prihana al Preacuratei Fecioare si prin Sfintenia ei am devenit noi fiii lui Dumnezeu, infratindu-ne cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu in Persoana lui Iisus Hristos Mantuitorul. Maica Domnului a randuit ca si in aceasta seara sa faca o minune aici. Imi este greu sa marturisesc ceea ce constat pentru ca nu vreau sa se interpreteze si nici nimeni sa se insele. Dar in randuiala noastra era ca atunci cand veneam cu icoana de-afara, de aici de pe solee sa binecuvantez poporul, si-apoi icoana sa ramana in Sfantul Altar pana ce pleaca lumea din biserica ca s-o putem aseza la loc si s-o impodobim dupa cuviinta, s-o pregatim pentru ziua de maine. Si mi-am dat seama cu cei care au vrut sa ma ajute s-o asez la loc ca Maica Domnului n-a vrut sa intre in strana, si-atunci am adus-o in Sfantul Altar, dupa randuiala dandu-mi seama ca trebuia sa fac lucrul acesta, amintindu-mi de altfel.

Si am facut asa, pentru imbulzeala fratiilor voastre, de teama ca stricam rostul Icoanei, ca stricam randuielile, am zis sa facem cum este mai bine ca sa impiedicam aceasta busculada, si uite, Maica Domnului n-a vrut asa! A vrut asa cum am pus randuiala inca de la inceput. De aceea impartasindu-va bucuria mea si dragostea mea pentru Maica Domnului, dragoste care se ridica pana la a intelege inaltimea cuvintelor Sfantului Dionisie din Areopag care ducandu-se la Ierusalim impreuna cu Sfantul Pavel si cu Sfantul Luca s-o viziteze pe Maica Domnului (Maica Domnului locuia in Casa Sfintilor Parinti de pe Drumul Crucii, cei care mergeti in pelerinaje vedeti lucrul acesta) si cand Maica Domnului a deschis usa casei si i-a primit a zis Sfantul Dionisie: "Daca n-as fi stiut cine este Dumnezeu si intaiul meu contact cu Dumnezeu ar fi fost prin Pururea Fecioara Maria, atunci cand am vazut-o, cand mi s-a prezentat, as fi crezut ca este Dumnezeu Insusi". Pentru aceasta indrazneala, pentru aceasta cinstire pe care sfintii o aduc Maicii Domnului si sa nu-l uitam pe Sfantul Maxim Marturisitorul pe care-l pomenim in aceeasi zi cu Icoana, sa nu uitam pe Sfintii Atanasie si Chiril (Sfantul Chiril al Ierusalimului a ramas fara mana dreapta ca sa nu mai scrie in cinstea Maicii Domnului, Sfantului Ioan Damaschinul i s-a taiat mana dreapta ca sa nu mai picteze si sa nu mai laude, ca ce texte frumoase scria Sfantul, in cinstea Maicii Domnului). Iar noi o cinstim asa cum ei au randuit-o pentru ca asa este drept si asa si simtim, ca pe Stapana de Dumnezeu Nascatoarea Fecioara Maria careia i se cuvine inchinaciune si cinste cu Fiul cel iubit Amin.

Apogeul Sarbatorii Icoanei Maicii Domnului "Indrumatoarea" l-a constituit slujba Sfintei Liturghii, savarsita a doua zi dimineata. Armoniile cantarilor de la strana, muzica psaltica interpretata de Grupul de psalti condus de protopsaltul si dirijorul Mihai Buca, au imbogatit aceasta atmosfera de sarbatoare. Parintele Adrian Beldianu s-a adresat numerosilor credinciosi, veniti la biserica in Duminica lui Zaheu, rostind Cuvantul de invatatura: Doua lucruri sunt minunate in viata crestinului, dincolo de randuiala credintei si frumusetea rugaciunii: sa nu judece pe nimeni si intotdeauna sa ierte pe cei ce gresesc. Si auzind de lucrul acesta si de cuvantul acesta intaritor al credintei, au iesit toti cei din Ierihon ca sa-L vada pe Domnul, pe Iisus Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus fiul teslarului din Nazaret, asa cum il cunosteau ei. Si iata ca unul dintre ei, cu numele de Zaheu, fiind mic de statura, asa cum marturiseste Scriptura, s-a urcat intr-un sicomor, adica intr-un dud, ca sa-L vada pe Hristos, ca stia sigur ca pe acolo avea sa treaca. Si mare bucurie a fost pentru el, cand ajungand in dreptul sau, Mantuitorul i-a zis lui pe nume: "Zaheu, coboara-te, pentru ca astazi trebuie sa raman in casa ta". Am ajuns iubiti credinciosi, cu ajutorul lui Dumnezeu si mare bucurie sufleteasca, sa ascultam aceasta Sfanta Evanghelie, care incheie perioada cea mare de peste an, perioada liturgica a Octoihului (perioada postpascala). Incheie Octoihul, dar deschide drumul, si ca un clopotel de alarma anunta ca ne pregatim cu totii sa incepem o alta perioada, plina de rugaciune, plina de slujbe duhovnicesti si nevointe, adica perioada Triodului (perioada prepascala), perioada celor trei saptamani pregatitoare inceputului Postului Patimilor. Si sigur, ca de cate ori ascultam aceasta Sfanta Evanghelie, acest moment din viata lui Zaheu, ne gandim la fiecare dintre noi. In fiecare dintre noi exista Zaheu, exista omul cu inclinatii spre pacat, exista omul prins de grijile zilei, de grijile si de neputinta vietii. Asa era Zaheu; probabil avea casa grea, familie numeroasa, de vreme ce el, vames fiind, pe multi nedreptatea. Cei din preajma lui intotdeauna l-au privit cu ura si sigur l-au primit in mijlocul lor cu retinere. De aceea lui, pentru ca nu-i dadeau atentie prea mare, nici nu i-a fost greu sa alerge catre Domnul, sa se urce in sicomor ca sa-L vada, pentru ca nimeni nu-l baga in seama. Si iata cine-l baga in seama, si nu numai atat, ii spune pe nume: "Zaheu, coboara-te, astazi trebuie sa raman in casa ta!" Cu grijile si cu neputinta - am spus - in fiecare dintre noi sta Zaheu. Dar Evanghelia de astazi, ne cheama la un lucru minunat: sa ne deschidem mintea si inima catre Dumnezeu, prin rugaciune si implinirea sfintelor porunci ca si noi cei de astazi - duhovniceste vorbind - sa fim gazde ale lui Dumnezeu, sa fim gazde Mantuitorului Hristos, asa cum odinioara i-a fost Zaheu. S-au auzit vorbe in Ierihon si in intreg Ierusalimul dupa aceea: "A intrat sa gazduiasca la un om pacatos!" ziceau toti. Si atunci le-a raspuns Domnul, zicandu-le: "N-am venit sa-i mantuiesc pe cei drepti, ci am venit spre mantuirea celor pacatosi. Pentru ca nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi". Si noi astazi, aratam aici, in Biserica lui Mihai Voda, acest lucru de neputinta: Ca avem nevoie de doctor si n-avem nevoie de doctorul cel trupesc care cu alifie si cateva pastilute vindeca durerea trupului, avem nevoie de un doctor mai mare. Pentru ca neputinta, pe majoritatea celor dintre noi, ne-a dus la aceasta intelepciune, sa gandim si sa credem ca suferinta este urmarea pacatului. Si doctorii cei trupesti nemaiputand sa ne tamaduiasca, cu totii ne dam seama intr-o zi, ca trebuie sa ne intoarcem si sa alergam si sa strigam catre doctorul cel sufletesc. Asa cum strigau neputinciosii in vremea Mantuitoruui: "Doamne, ai mila de mine!", "Doamne, miluieste pe fiica mea, ca este neputincioasa!", "Doamne, vindeca pe fiul meu, pentru ca este stapanit !". Si asa se aude cuvantul celor neputinciosi, de-a lungul Scripturii si de fiecare data si raspunsul cel mantuitor si vindecator al Hristosului nostru: "Crezi tu, ca pot Eu sa fac aceasta?", "Ridica-te, ia-ti patul tau si umbla, mergi la casa ta, ca te-ai facut sanatos!"

Cu totii am venit astazi la Icoana Maicii Domnului ca sa vorbim cu sfintia ei in rugaciune de taina si sa-i impartasim fiecare dintre noi suferinta si necazurile noastre. Maica Domnului este prezenta, este intotdeauna in mijlocul nostru si cu noi, dar mai mult decat atat, astazi Maica Domnului este aici imbratisandu-va in duh si cu dragoste de Maica Dumnezeiasca pe toti si sigur revarsand peste noi toti mila cea bogata a milostivirii sale. Suntem impreuna pentru ca este ziua Icoanei Maicii Domnului, facatoare de minuni "Indrumatoarea".

Aceasta Icoana a Maicii Domnului, a venit in biserica noastra in urma cu 400 de ani, 400 de ani de cinstire, 400 de ani cercetare, timpuri grele si sigur si timpuri de bucurie, ce le-au traversat impreuna cu Maica Domnului, stramosii nostri si noi astazi in biserica fericitului voievod Mihai Voda. Venim cu totii la aceasta Icoana a Maicii Domnului, intai pentru a primi sfat, fiindca ea se cheama "Odighitria" adica "Indrumatoarea" si fiecaruia dupa ce savarseste cinstitul Paraclis, Maica Domnului ii pune in minte gandul pentru raspunsul cel bun si pleaca linistit de la poalele Maicii Domnului stiind raspunsul. Alergam cu totii la aceasta Icoana pentru ca stim ca este tamaduitoare de suferinta si multi dintre cei ce sunt in suferinta si-au gasit alinarea calcand cu credinta si rugandu-se Maicii Domnului si, sigur, savarsind randuiala celor 40 de paraclise, rugaciunea speciala a Icoanei. Maica Domnului este neincetat prezenta prin minunile pe care le savarseste. Poate v-ati mirat vazand atatia copii impartasindu-se. Ei vin si se impartasesc in fiecare duminica si in fiecare praznic, pentru ca asa sunt stiuti aici, in biserica, de copii ai Maicii Domnului. Multi dintre ei sunt darul Maicii Domnului pentru mamele care nu nasteau, iar ceilalti sunt copiii de rugaciune ai mamelor care, in timpul cat au fost insarcinate, au cazut in rugaciune la Icoana Maicii Domnului si au cerut nastere usoara si copil sanatos. Iar ei vin sa multumeasca Maicii Domnului pentru binefacerile primite si se comporta ca niste copii maturi, ca niste copii carora li s-a sedimentat in minte si in inima, dragostea pentru Maica Domnului, dar in acelasi timp, si purtarea de grija a Maicii pentru copiii ei. Maica Domnului este vindecatoare de suferinta si multi dintre cei care au fost cuprinsi de boala cancerului au venit la Maica Domnului sa ceara ajutorul. Unii s-au vindecat, si marturisesc lucru acesta. Altora Maica Domnului le-a usurat suferinta si le-a dat timpul de pocainta necesar. Iar pe ceilalti Maica Domnului i-a primit in bucuria cea vesnica, usurandu-le suferita si sigur, daruindu-le sfarsit crestinesc, sfarsit bun si raspuns bun la Infricosatoarea Judecata.

Binecuvantare si ajutor intru toate sa se reverse peste toti aceia care cu credinta pentru Maica Domnului, nu in mod special pentru cele marturisite, ci mult mai mult pentru infinita dragoste ce ne-o poarta ca o Maica a tuturor, vor savarsi la nevoie, dar si la bucurie, canonul Sfantului Paraclis al Povatuitoarei de 40 de ori, insotit de Acatistul Bunei Vestiri!. Si mare dar va fi acolo unde Maica Domnului va gasi si putina credinta si statornicie pentru rugaciune.

Parintele Ambrozie

2008-04-13T09:09:00.000-07:00

Ma aflam la Sfanta Manastire Sihastria, trimisa de maica mea, Fevronia. Trebuia sa platesc un pomelnic de un an pentru maica din chilie ce plecase la Domnul de demult. Ma aflam deci la Sfanta Liturghie si ascultam, privind cu mare atentie pe Parintii slujitori. Ma gandeam chiar ca, dupa slujba, sa merg la unul dintre ei, care mi s-ar fi parut mai potrivit, pentru a-l ruga sa-mi explice cateva pasaje, pe care nu le intelegeam pe atunci, din Noul Testament.

Parintele Ambrozie era de saptamana la Sfantul Altar si atunci cand l-am vazut am tresarit intr-atat de tare incat cred ca am atras si atentia unei femei de langa mine. Acum nu-mi mai pot explica acea reactie, stiu doar ca, la vremea aceea, l-am asemanat la infatisare cu Sfantul Vasile cel Mare.

Parintele, iesind la tamaiat, in timpul Ceasurilor, si venind pe culoarul format in multime, ajungand in dreptul meu mi-a zis ca, dupa slujba, sa vin la chilia sa, sa vorbim!

Frate drag, trebuie sa-ti spun ca eu nu-l mai vazusem pana atunci pe acest Parinte si, de aceea, toata intamplarea aceasta mi s-a parut ca un vis!

M-am interesat deci unde isi are chilia Parintele Ambrozie si m-am indreptat spre el. Mi-era putina teama, caci nu-i mai vorbisem niciodata si nici nu stiam ce ar fi avut Cuviosia sa sa-mi spuna.

Am batut la usa si, cand mi-a spus sa intru, i-am urmat indemnul. Parintele era ocupat cu aprinderea candelei si, sarutandu-i mana, m-a binecuvantat, ungandu-ma pe frunte cu un mir cu o mireasma minunata, din care mi-a dat si mie apoi, la plecare.

Apoi Parintele mi-a spus sa ma asez pe-un scaun si m-a intrebat:

- E, acum, ca ma cunosti, spune ce treaba aveai cu mine? De ce ma fixai asa cu privirea?

Eu credeam ca ma va certa spunandu-mi aceste vorbe, insa nu a fost asa. Atunci i-am povestit de ce venisem la Sihastria si cam ce anume nu intelegeam din versetele Noului Testament. Parintele a zambit usor, a luat pomelnicul adus de mine punandu-l peste altele asemenea si apoi, luand epitrafirul si inchinandu-se, rosti o rugaciune, cerandu-i Bunului Dumnezeu sa-i intareasca si lumineze cuvantul catre mine. Mi-a explicat atunci, asezandu-se, extrem de clar acele versete si am tot vorbit asa pana cand in chilie a intrat, pentru spovedanie, un frate.

M-am mirat atunci cand am vazut ca Parintele i-a spus insa sa vina putin mai tarziu, caci are "un pui de maica, venit de departe, ce vrea sa stie multe!". Sincera sa fiu, mie mi-era rusine auzind cuvintele acestea, insa apoi Parintele mi-a explicat, linistindu-ma, ca "acel frate nu va mai sta mult in manastire, va pleca in lume, caci nu este sincer la Sfanta Spovedanie!". Si asa a si fost, caci, nu peste mult timp, acel frate a plecat, nimeni nestiind insa de gandul sau. Inainte de a pleca, Parintele Ambrozie mi-a spus: "Data viitoare cand vei veni cauta sa o convingi si pe maica ta sa vina. Trebuie sa vina si ea, neaparat!".

Eu credeam ca Parintele se referea ca maica sa vina doar asa, sa asculte slujba, dar nu era asa.

Ei bine, la vreo trei saptamani dupa asta, am avut ocazia sa ajungem din nou la Sihastria, impreuna cu niste oaspeti. Maica mea era insa o fire timida, retrasa si la locul ei, si, simtindu-se si foarte rau, nu prea vroia sa iasa din chilie. Am vorbit insa atat cu ea incat pana la urma a cedat si a mers, spunandu-mi ca ma va pune la canon daca nu mergem impreuna sa luam cuvant de folos de la Parinti. Nu vroia insa sa mearga la Parintele Ambrozie, caci nu mai vorbise cu Parinti straini, in afara Parintelui Nicodim, si avea anumite retineri.

Tot incercand sa fac intr-un fel ca ei sa se poata intalni, l-am si zarit urcand, pe aleea ce ducea spre cimitir, pe Parintele Ambrozie. Cum mergea tare incet, iar noi ne cam grabeam, l-am ajuns iute din urma si, sarutandu-i mana, i-am spus: "Iata, Parinte, pe cine v-am adus... Este maicuta mea, Fevronia, cu care mi-ati spus sa vin!"

Am mers apoi cu totii la chilia Parintelui si, timp de vreo 20 de minute, cat au discutat ei in chilie, eu am asteptat pe cerdac. Cand m-au chemat inauntru am zarit insa pe chipul maicii mele un amestec straniu de bucurie si tristete. Atunci am aflat ca Parintele, desi nimeni nu-i spusese nimic in legatura cu maica mea, descoperise, prin darul ce-l avea de la Dumnezeu, ca ea avea cancer.

A fost un soc pentru mine! Stateam asa, in chilie, ascultandu-i cum vorbesc, cum Parintele incerca sa o convinga pe maica mea sa se trateze, caci trebuie sa mai traiasca macar 2-3 ani, ca sa ma poata invata tot ceea ce trebuie. Chiar a si mustrat-o putin, spunandu-i ca trebuie sa ma lase sa citesc mai mult. Maica s-a aparat, i-a explicat ca nu aveam timp si de citit, caci ziua era pentru a face ascultare la manastire, iar seara aveam de facut tot soiul de treburi in chilie si la covoare. Parintele insa i-a spus ca, asa cum era timp pentru munca, trebuie sa gaseasca macar o jumatate de ora pe zi ca sa citesc. I-a spus ca acest lucru ma va incuraja si mai mult spre cele duhovnicesti si ma voi putea bucura si eu, invatand.

Nici in legatura cu cititul nu-i spusesem nimic Parintelui, caci credeam ca asa trebuie sa fie, sa nu citesc. Si chiar de as fi vrut sa fie altfel, nu as fi putut trece peste voia maicii mele.

Ma gandesc si acum la acest minunat Parinte, la cum a stiut el toate acestea si la cum s-a schimbat viata noastra de la intalnirea cu Cuviosia sa. Caci, de atunci, maica a inceput sa se trateze iar mie mi-au permis, timp de 2 ore pe zi (intre 22-24), sa citesc cele necesare sporirii in credinta.

Mi-e gandul acum la acesti minunati oameni, la Parintele Ambrozie si Maica Fevronia, cea care, in ultimii sai ani de viata, multe mari bucurii mi-a mai facut.

Caci ei ii datorez, pe langa multele carti ce mi le cumpara, si prima mea intalnire cu alt mare duhovnic al nostru, minunatul Parinte Nicodim.

Dar despre asta, frate drag, iti voi povesti data viitoare.

Maica MARIAMI
Lumea credintei, anul III, nr. 4(21)

Dumitru Staniloae

2008-04-13T09:07:00.000-07:00

Raspunsul Pr. Prof. Dumitru Staniloae la scrisoarea Facultatii de Teologie "Andrei Saguna" din Sibiu, prin care era anuntat ca i s-a acordat titlul de "doctor honoris causa"

Iubitii mei frati sibieni!

La cuvintele voastre de iubire, ma gandesc ca cel mai potrivit raspuns este sa arat ca din atmosfera traita aici la inceputurile activitatii mele profesorale si scriitoricesti, ceea ce a inspirat aceasta activitate mai mult are ca tema fundamentala iubirea. Iar reflectand asupra nesfarsitei bogatii a acestei teme, exprimata in multe feluri in scrisul meu, mi se pun in relief, in prezent, in aceasta ocazie, urmatoarele aspecte ale ei: Prin iubire temporalul dobandeste valoarea unei fericiri netrecatoare, vesnice; si pot da ca dovada a acestui adevar, unele din experientele traite in tineretea mea in casa parinteasca din satul Vladeni apartinand Mitropoliei Sibiului, dar si in relatie cu Mitropolitul Sibiului.

Iubirea mamei si a tatei, traita de mine in casa parinteasca, nu pot fi uitate, nu pot sa nu-mi produca vesnic bucurie. Nu pot uita, apoi, cat de mult a staruit mama mea, nepoata de preot si sora de preot, dupa ce am fost dat la liceul "Andrei Saguna" din Brasov, sa ma fac preot si cat de mult a insemnat unchiul meu, preotul Iordan Curcubata, pentru inscrierea mea la acel liceu, pentru obtinerea unei burse Gojdu de la Mitropolia Sibiului, pentru terminarea in sase ani a acelui liceu si obtinerea unei burse de la Mitropolitul Balan din acea vreme pentru a studia Teologia la Facultatea din Cernauti.

Mi-aduc aminte cum primindu-ma acel Mitropolit, de mare prestigiu intelectual, in audienta impreuna cu unchiul meu pentru cererea bursei si eu, vrand sa arat ca vreau sa fac studii mai inalte decat cele ale Institutului teologic din Sibiu, am cerut invoirea sa studiez si filosofia scolastica, el mi-a aratat ca teologia e un studiu mai inalt decat orice filosofie, inclusiv cea scolastica. Totusi eu socotind conform spiritului acelui timp si descurajat de afirmatia unui coleg din liceu ca pentru teologie n-am ce sa invat mai multa vreme decat o jumatate de zi, am plecat dupa un an de studii la Facultatea de Teologie din Cernauti la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, studiu ideal pentru mine in cursul liceului.

Dar Dumnezeu a facut minunea ca spre sfarsitul acelui an de studiu la Bucuresti sa ma intalnesc cu Mitropolitul Nicolae Balan pe strada Academiei, pe care, voind sa-l ocolesc, el m-a oprit, recunoscandu-ma, desi nu ma vazuse decat o singura data. "Esti multumit cu noua directie ce ti-ai ales-o in viata?" I-am raspuns cu oarecare indoiala. "Revino la vointa de a te face preot! Vei face parte astfel dintr-o familie." "Sa ma mai gandesc", i-am raspuns.

Peste o saptamana i-am adresat o cerere pentru a-mi reda o bursa pentru Facultatea de Teologie din Cernauti. Dupa cateva zile am primit raspunsul pozitiv si putin mustrator: "Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afara." In toamna m-am intors, de asta data fericit, la Cernauti. Ma convinsesem ca decat sa ma ocup cu amorurile din romanele scriitorilor, e mult mai important sa intaresc intelegerea mea si a altora despre sensul existentei pe care-l da gandul la originea ei. Urmaream acum cu o simtire serioasa Sfanta Liturghie la biserica.

Spre sfarsitul anului IV, dupa ce un fost coleg, acum cu un an inaintea mea, obtinuse o bursa la Atena pentru limba greaca, am trimis Mitropolitului Nicolae Balan un memoriu in care pledam si eu pentru o bursa la Atena, cu argumentul ca teologia noastra are nevoie de traducerea Sf. Parinti greci, pentru a se adanci si imbogati.

Dupa ce am luat licenta m-am dus spre Bucuresti ca sa intalnesc mai repede pe Mitropolitul ce se afla la Sinod, pentru un raspuns. Am incercat sa-l intampin la manastirea Antim, unde se tineau sedintele Sinodului. Apropiindu-ma de el, cand trecea prin hol, de la o sala la alta, facandu-se ca nu ma cunoaste m-a intrebat: "Cine e fiul?" Spunandu-i cine sunt, mi-a raspuns pe un ton oficial: "Vino la Sibiu, la resedinta Mitropoliei de acolo!"

Simteam cu teama ca ceva s-a schimbat in atitudinea lui fata de mine. Ducandu-ma la Sibiu m-a lasat sa raman in anticamera resedintei pana dupa ce a primit pe toti cei ce asteptau audienta. In sfarsit m-a primit si pe mine, dar cu un ton rece, lipsit de orice caldura. "Ti-am citit memoriul pe care mi l-ai trimis." "Si gasiti in scrisul lui vreo greseala, I.P. Sfintite?", l-am intrebat. "Nu", imi raspunse, "dar prea imi dai in el sfaturi." "Dar nu aceasta am voit I. P. Sfintite, ci mi-am exprimat dorinta reala de a vedea teologia romaneasca imbogatindu-se." "Te vei duce profesor de religie la liceul din Brasov." "Dar eu vreau sa mai continui studiile, I. P. Sfintite, si daca nu ma ajutati in aceasta dorinta, voi raspunde profesorului meu Vasile Loichita, care mi-a spus ca daca nu-mi veti da o bursa la Atena, sa ma duc profesor la Institutul din Caransebes", de vinde venise el profesor la Cernauti. "Dar ai studiat cu bursa de la mine", imi raspunse Mitropolitul. "O va intoarce Episcopia din Caransebes", am raspuns eu. "Du-te acasa si asteapta raspunsul Mitropoliei in toamna", mi-a raspuns Mitropolitul. Am asteptat cu mare teama toata vara acest raspuns, pana la sfarsitul lui august, cand, plin de bucurie, am primit de la Mitropolit raspunsul ca ma voi bucura de o bursa la Atena, avand sa pregatesc doctoratul in "Istoria bisericeasca universala".

M-am dus la Atena impreuna cu absolventul teologiei din Sibiu, Nicolae Popovici, viitorul episcop de Oradea. Am lucrat acolo - odata cu frecventarea cursurilor Facultatii - teza mea de doctorat, trecand in cursul iernii printr-o pneumonie.

In iunie 1928 am venit la Cernauti unde am prezentat ca teza de doctorat lucrarea "Patriarhul Dositei al Ierusalimului si legaturile lui cu Tarile romanesti".

Teza fiindu-mi primita, am prestat si primul din cele doua examene riguroase de doctorat, avand sa primesc acest titlu in toamna, dupa ce voi presta al doilea examen riguros.

Prezentandu-ma in aceasta situatie Mitropolitului, acesta impresionat de rezultat, mi-a promis pentru toamna, dupa ce voi obtine titlul de Doctor in Teologie, bursa ceruta in Germania pentru inca un an pentru continuarea studiilor si pregatirea mea ca profesor de Istoria Bisericii la Academia Teologica din Sibiu. Dupa un an, intorcandu-ma in tara, in toamna anului 1929, am fost numit profesor la Academia Teologica din Sibiu. Si contrar obiceiului, aratand aprecierea care mi-o acorda, insusi Mitropolitul a prezidat sedinta consiliului profesoral in care m-a introdus ca profesor.

Cu aceasta ocazie mi-a cerut sa traduc Manualul de Dogmatica al lui Hristu Andrutsos. Si auzind de la studenti cat de mult le placeau cursurile mele de Dogmatica si Apologetica, nu peste mult, a inceput sa-mi ceara sa public articole in "Telegraful roman" si apoi m-a numit redactorul acestui ziar, iar in 1936, la varsta de 33 de ani, rectorul de pana atunci al Academiei, Nicolae Colan, fiind ales episcop la Cluj, m-a numit pe mine rector in locul lui. A trecut cu usurinta peste nemultumirea ca in 1930 m-am casatorit, impresionat de articolele mele din "Telegraful Roman", de eseurile ce mi le cerea Nichifor Crainic pentru revista "Gandirea" si de alte studii de la care sotia mea cu rara intelegere nu ma impiedica, ci la care ma incuraja. In fiecare seara Mitropolitul ma chema la el pentru discutarea problemelor bisericesti si pentru a-l ajuta si in alte privinte. Totul a mers pana in 1946, cand silit de prim-ministrul comunist Petru Groza, cu colaborarea a doi colegi trecuti politic de la extrema dreapta la aceasta colaborare, mi-a cerut demisia din postul de rector al Academiei. Temandu-ma ca voi fi supus si altor presiuni, am primit invitatia Facultatii din Bucuresti de a trece profesor de Ascetica si Mistica Bucuresti. Mitropolitul mi-a cerut, profund indurerat si plangand, sa nu plec. A venit intr-o sedinta a Consiliului profesoral, mustrand pe cei care au contribuit la plecarea mea din Sibiu.

Dar la Sibiu, prin iubirea Mitropolitului si a altor colegi, pusesem baza pentru lucrarile continuate la Bucuresti, pentru lucrarile care au ca tema centrala pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu intrupat si jertfit din iubire pentru noi.

Mitropolitul m-a ajutat in directia aceasta nu numai prin iubirea lui, ci si prin declaratia lui repetata ca a initiat pentru preoti ca profesor si ca intemeietor si redactor al "Revistei Teologice" o propovaduire a lui Hristos in locul unor predici morale generale. Iar Hristos pe care l-a introdus el in invatamant si in scris nu era un Hristos distant, ca la catolici si protestanti sau un simplu Iisus ca cel al sectelor, ci Fiul real al lui Dumnezeu devenit om, desi nu era inca Hristos in marea bogatie patristica a lui.

Aceasta declaratie repetata m-a intarit in vointa de a publica la Sibiu lucrarea "Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama" avand ca tema prezenta lui Hristos in Taine cu energia lui necreata, dezvoltata mai tarziu la Bucuresti cu critica spiritului occidental care pornind de la ideea catolica despre o prezenta in Taine a unei simple gratii create a sfarsit in protestantism neadmitand decat doua Taine si acestea fara sa mai aiba puterea stergerii pacatelor in cursul vietii pamantesti, iar sectele neoprotestante sa nege ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si sa se intoarca la Vechiul Testament desfiintand Treimea si ramanand cu un Iisus pur omenesc nascut pe cale naturala si lipsit de puterea mantuirii noastre pe cruce. Adeptii lor au preferat astfel sa nu se mai numeasca crestini de la Hristos, ci baptisti, iehovisti, penticostali de la practicile Vechiului Testament. In aceasta atmosfera separatista fata de Dumnezeu s-au nascut si filozofiile atee occidentale.

Tot la Sibiu, am publicat cartea "Iisus Hristos sau restaurarea omului", in care am progresat de la o predicare a unui Hristos, ca simplu subiect al iubirii, la adancimea pe care o primeste umanul in Hristos, ca mijloc de manifestare umana a Fiului lui Dumnezeu catre Dumnezeu Tatal si catre oameni, actualizand astfel bogata hristologie patristica si explicand tema persoanei, care fiind in Hristos una, se poate manifesta prin doua firi. Un profesor de la seminarul baptist din Oradea, care a venit la mine cu cartea "Glafirele" Sfantulul Chiril din Alexandria, tiparita de mine in romaneste, si caruia i s-a cerut ca teza de doctorat la o Facultate baptista din Anglia, o lucrare despre indumnezeirea omului in opera mea, a recunoscut ca in scrisul Parintilor si al meu se depaseste vorbirea morala generala despre Hristos din cadrul sectelor si le poate fi si lor spre invatatura.

Pe linia hristologica inceputa la Sibiu, am continuat la Bucuresti sa public "Dogmatica", in care e mult mai dezvoltata hristologia; dar si carti despre dezvoltarea umanului in Hristos, ca "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu" sau "Spiritualitatea ortodoxa", ca un curs de ascetica si mistica ce arata aceeasi dezvoltare a umanului in unirea cu Hristos. Pe linia aceasta am tradus si scrierile filocalice care arata puterea data omului de progresare in Hristos. In aceste carti am accentuat totodata importanta data de Dumnezeu omului prin iubirea Lui, sau nedespartirea hristologiei de antropologie. Aceasta valoare a omului nu mai e recunoscuta in confesiunile crestine, care nu mai vad stransa unire intre Fiul lui Dumnezeu si uman. Romano-catolicismul mai vede un oarecare progres moral al omului, dar printr-o gratie creata, iar sectele prin simpla imitare a omului Iisus ca model in cateva practici exterioare. Nu mai vede in ele o legatura ontologica intre Persoana Fiului lui Dumnezeu si uman.

Prin lucrarile de la Bucuresti am pus in evidenta si trebuinta iubirii noastre fata de oameni, care pornind din iubirea comuna fata de Hristos, arata importanta Bisericii, in care implinim porunca lui Hristos de a ne uni cu El si in El, cum e unit El cu Tatal.

Poate ca raspunzand acestor trebuinte fundamentale de dezvoltare dreapta a legaturii dintre oameni prin Hristos, cartile tiparite de mine la Sibiu si la Bucuresti se bucura de o apreciere deosebita de catre teologii de frunte ai Occidentului.

Aceasta pune in relief totodata si marea trebuinta a omului de comuniune cu ceilalti si bucuria lui de ea. Poporul roman exprima aceasta bucurie ca nimeni altul pe termenul "voiosie" sau veselie curata. Numai in comuniune traieste omul veselie curata. In afara ei, omul e trist, viata lui e intunecata. Comuniunea e producatoare de veselie, pentru ca in ea se traieste binele si iubirea si deci rostul adevarat al vointei.

Din toate acestea rezulta rostul iubirii de putere creatoare si sustinatoare a existentei, de dezvoltare a ei, de forta crescanda a ei. Numai iubirea creeaza si aceasta inseamna ca ea este la originea existentei si a cresterii ei. Prin aceasta se arata ca iubirea este una cu Dumnezeu si intrucat iubirea nu poate fi decat a Persoanei si indreptata spre alta Persoana, care raspunde iubirii ei, iubirea creatoare nu poate fi decat a unui Dumnezeu, care e comuniune de Persoane din veci si are bucurie sa creeze si din nimic alte persoane in comuniune intre ele si cu El in Biserica.

As vrea sa termin cuvantul meu dand ca formulare concentrata a acestei idei o strofa a poetei Lidia Staniloae, fiica mea, aratand cat de mult a inteles ea, acest sens creator al iubirii sau al lui Dumnezeu. Dupa ce arata tot ce nu-i iubirea si ceea ce este cu adevarat, ea spune in strofa urmatoare: Iubirea este baza existentei, deci creatoarea ei.

"Iubirea nu-i (orice).... Mai mult decat iubire

iubirea e. Mai mult decat ce este,

decat ce nu-i si n-are cum sa fie

Iubirea e"

Prin toate cele spuse se dovedeste credinta ortodoxa in stransa unire eficienta intre Dumnezeu cel in Treime si umanitate, ceea ce nu se mai vede in confesiunile occidentale, care au dus la o desfiintare a crestinismului ca o astfel de legatura.

Lucrarile mele teologice m-au silit sa raman de acum 60 de ani in credinta crestina a legaturii reale, ontologice intre Dumnezeu cel in Treime si umanitate, ceea ce incep sa vada in ele si unii dintre teologii occidentali de diferite confesiuni si sa le considere ca un ajutor spre revenirea ecumenica in crestinismul adevarat si mantuitor, care este Ortodoxia.

O semnificatie si mai generala, conforma cu cea spusa, o vad in titlul dat volumului alcatuit in cinstea smereniei mele: "Persoana si comuniune". El exprima in mod mai concret adevarul fundamental, originar si incontestabil al existentei: o fiinta in trei Persoane, caci fiinta cea una e traita in forma comuniunii de cele trei Persoane. Dar acest Adevar se reflecta si in modul de a fi al umanitatii. insa el se realizeaza in aceasta prin unirea in Persoana Fiului lui Dumnezeu a dumnezeirii si umanitatii. Iar aceasta este gradul suprem si deplin asigurator al iubirii intre cele doua forme ale comuniunii personale, deci al intregii existente.

Giulgiul lui Iisus de la Torino

2008-04-13T09:06:00.000-07:00

Giulgiul de la Torino

Dupa cum informeaza site-ul "Catholica", o serie de noi teste stiintifice efectuate asupra Giulgiului din Torino confirma ca panza dateaza din vremea lui Iisus. Rezultatele recentelor cercetari neaga studiul efectuat in 1988, care pretindea ca panza a fost fabricata in secolul 13 sau 14. Asociatia Americana de Studiu al Giulgiului din Torino (AMSTAR) a gasit ca testele din 1988, bazate pe datarea cu Carbon-14, au fost efectuate pe un petec cusut mult mai tarziu pe Giulgiul original. Tom D'Muhala, presedintele AMSTAR, afirma ca noile teste chimice arata ca panza principala a Giulgiului este "mult mai veche decat a datat-o testul din 1988". Giulgiul de la Torino constituie o permanenta piatra de poticnire pentru stiinta moderna. Credinciosii crestini, fie ei ortodocsi sau catolici, s-ar bucura, desigur, de validarea definitiva a autenticitatii Giulgiului cu mijloace stiintifice, dar nu s-ar tulbura prea mult daca s-ar dovedi ca Giulgiul nu este autentic, pentru ca adevarata credinta nu este dependenta de astfel de probe materiale.

Contestarea testelor cu Carbon 14

Sfantul Giulgiu este un material textil conservat in prezent la Torino. Incepand din 1578, aceasta panza e venerata de credinciosi ca fiind Giulgiul in care a fost pus in mormant Iisus. Ea are 436 cm lungime si 110 cm latime. Diferitele urme de pe panza contureaza doua imagini - din fata si din spate - ale unui barbat cu inaltimea de 1,85 m. Problema autenticitatii Giulgiului e acerb dezbatuta si astazi. Toate analizele efectuate pana acum, mai putin testul cu Carbon 14, acrediteaza ideea ca, intr-adevar, aceasta panza este autentica. Ea a fost ultima oara expusa spre venerare in perioada 13-22 octombrie 2000, iar urmatoarea expunere va avea loc in 2025. In chiar perioada ultimei expuneri, s-au intetit si dezbaterile pe marginea autenticitatii Giulgiului.

Elvetianul Mechthild F. Lemberg, o autoritate in materie de istorie a textilelor si unul dintre savantii ce-au contribuit la restaurarea Giulgiului inainte de expunerea din anul 2000, declara la vremea respectiva ca a gasit dovezi noi, in baza carora relicva, considerata timp de un deceniu drept un produs medieval (aprox. 1260-1390), ar putea avea o vechime de doua milenii. El a constatat ca exista similaritati izbitoare intre panza Giulgiului si alte fragmente de imbracaminte, descoperite in ruinele cetatii Masada, din apropierea Marii Moarte, cu o vechime de 2000 de ani. Singurul detaliu divergent e varsta stabilita prin datarea cu Carbon 14. De aceea, savantul elvetian a emis ipoteza ca e foarte probabil ca datarea sa fi fost eronata. (Precizam ca in 1988 Vaticanul a aprobat ca mostre din Giulgiu sa fie datate cu Carbon 14, in trei laboratoare independente, din Anglia, Elvetia si SUA).

Praful, polenul si grupa sanguina

Raportul pe care cercetatorul elvetian l-a prezentat in cadrul unei conferinte organizate de Biserica Catolica a sporit presiunile asupra Vaticanului, pentru a autoriza un nou set de teste cu Carbon 14, cele din 1988 fiind suspecte de "alterare", din cauza prafului (care continea acid carbonic) depus intre Giulgiu si panza de Olanda pe care fusese cusut in 1534, spre a nu se deteriora. Alti adepti ai autenticitatii Giulgiului sunt de parere ca mostrele analizate in 1988 au fost prelevate din zonele expuse actiunii incendiilor prin care a trecut, ceea ce i-a alterat continutul de carbon. Argumentele lui Lemberg nu sunt singurele invocate pentru repetarea datarii cu Carbon 14. Sunday Times informa nu demult ca o cerere similara a fost facuta si de cativa cercetatori israelieni. Acestia au analizat particulele de polen descoperite pe suprafata tesaturii, constatand ca cea mai parte a lor apartine unei specii de plante care creste numai in Orientul Mijlociu si care ar fi putut fi utilizate la... confectionarea unei coroane de spini! Ian Wilson si Barrie Schwortz, primul un vechi cercetator al relicvei, iar al doilea un reputat fotograf profesionist, cer, la randul lor, refacerea testelor cu Carbon 14. Motivul? Grupa sanguina a petelor de sange prezent pe Giulgiu - AB - e foarte rara printre europeni, dar foarte comuna printre evreii din Orientul Mijlociu. Or, e putin probabil ca presupusul "autor medieval al falsului" sa fi avut cunostinte despre grupele sanguine cu cateva secole inainte de descoperirea lor...

Conspiratiile si riscurile autentificarii

Cu prilejul expunerii Giulgiului, in octombrie 2000, Monseniorul Giuseppe Chiberti a dezvaluit ca e autorizat sa recolteze alte fragmente de tesatura din Giulgiu, in vederea efectuarii unor noi teste cu Carbon 14. Exista insa importante si influente curente de opinie care nu doresc ca Giulgiul din Torino sa fie declarat autentic. The Guardian comenta ca o atare situatie ar declansa un scandal de proportii, de vreme ce, in 1988, trei laboratoare au declarat Giulgiul ca fiind un fals, ceea ce ar insemna ca ele au mintit in mod deliberat. In opinia unora, responsabile de aceasta situatie ar fi niste donatii discrete, de cate un milion de lire sterline pentru fiecare laborator, din partea unor "vechi dusmani ai crestinatatii, care au stiut sa influenteze rezultatele analizelor". In sfera teoriilor "conspirationiste" e inclus si incendiul inexplicabil ce-a cuprins capela in care se afla depus Giulgiul in 1997. Mai trebuie spus ca Raymond Rogers, un reputat chimist al Laboratorului National de la Los Alamos (New Mexico), care a studiat 32 de mostre recoltate din toate partile Giulgiului, sustine ca rezultatul testelor cu Carbon 14 efectuate pe esantionul prelevat de pe Giulgiu in 1988 e irelevant. El a afirmat ca bucata respectiva de panza "are proprietati total diferite fata de restul Giulgiului", probabil in urma restaurarilor pioase efectuate incepand din epoca medievala.

Masoneria se implica si ea...

Cercurile masonice au o cu totul alta teorie. Acestea sustin ca imaginea imprimata pe panza de la Torino ar fi, de fapt, imaginea unui om ucis... de catre Inchizitie! Doi cercetatori britanici, Robert Lomas si Christopher Knight, ambii francmasoni, au cercetat aproape toata viata originile Francmasoneriei. Ei sustin ca au reusit sa reconstruiasca "povestea" lui Iisus Hristos si, implicit, cea a Giulgiului. Concluziile lor cu privire la Giulgiu sunt relatate in lucrarea Secretul lui Hiram. Se afirma ca epopeea Giulgiului ar fi inceput la Paris. In 1307, Jacques de Molay, Mare Maestru al Templierilor, conducea de 14 ani poate cea mai puternica forta a crestinatatii. Pe tronul Frantei se afla Filip al IV-lea (cel Frumos), care, in 1305, reusea sa impuna o taxa de 10% pe veniturile clerului francez. Un an mai tarziu, a ordonat arestarea si deportarea tuturor evreilor, confiscandu-le bunurile. In fine, in 1307 si-ar fi manifestat interesul pentru bogatiile Ordinului Templierilor, impotriva caruia nu se putea insa ridica pe fata, deoarece cavalerii nu dadeau socoteala nimanui, cu exceptia Papei. Cu ajutorul lui Guillaume de Nogaret, membru al Consiliului Regal si pastrator al sigiliului, Filip ar fi reusit ceea ce parea imposibil: transformarea templierilor in proscrisi, acuzati de erezie. Astfel, pe 13 octombrie 1307, aproape 15.000 de templieri au fost arestati si dati pe mana Inchizitiei. J. de Molay a fost biciuit si crucificat. Dupa mai multe ore de tortura, i s-ar fi smuls marturisirea. Atunci ar fi fost coborat de pe cruce si infasurat intr-un giulgiu. Cum Inchizitia avea ordine stricte sa nu-l omoare pe Marele Maestru, dar nici nu intentiona sa-l ingrijeasca, rudele unui alt templier interogat, Geoffrey de Charney, au fost chemate sa ridice corpurile celor doi. Familia de Charney ar fi pastrat giulgiul in casa vreme de 50 de ani, iar in 1357 l-ar fi donat, fara explicatii, unei biserici din Lirey, Franta. De altfel, prima contestare ca ar fi vorba de panza ce-a infasurat trupul lui Iisus a aparut in 1389, din partea Episcopului de Troyes, Clement al VII-lea; autoritatea pontificala de la Avignon i-ar fi impus insa tacerea, autorizand expunerea Giulgiului.

Dumitru MANOLACHE
Lumea credintei, anul III, nr. 3(20)

Arhiva Vaticanului scoate la iveală secrete ale Templierilor

2008-04-13T09:04:00.000-07:00

Cavalerii Templieri, un ordin militar al Bisercii Romano-Catolice, se întorc în presă, la aproape 700 de ani de la suprimarea lor de către decretul papal.

Initial ei s-au format pentru a octroti creştinii şi Pământul Sfînt în timpul primelor cruciade.

Templierii deja sunt parte din legende, iar faptele lor eroice au devenit subiectul multor filme şi romane populare.

Cavalerii, care au o pelerină albă specifică cu o cruce roşie imprimată, s-au îmbogăţit, au deţinut proprietăţi prin toată Europa şi Orientul Mijlociu, şi au initiat un sistem bancar international primitiv.

Au provocat multe controverse, chiar şi în vremea lor. Au ajutat financiar câţiva monarhi europeni în război.

Unii cred că templierii au fost posesorii legendarului Sfânt Graal.

Despletirea adevarului de ficţiune despre ei este aproape imposibil.

În Franţa, un Mare Maestru al Ordinului şi alţi câţiva cavaleri au fost arşli de vii de către ordinul Regelui Filip al IV-lea, dupa ce ordinul a fost acuzat de erezie, blasfemie si conduita sexuală necorespunzatoare.

Copie fidelă

Acum Vaticanul a decis să facă lumină în această perioadă istorică medievală înca destul de necunoscută.

Pentru deliciul studenţilor, dar şi al celor interesaţi de templieri, care au fost captivaţi de poveştile lui Dan Brown, s-au publicat nişte reproduceri destul de apropiate ale raportului original în latină despre investigarea şi procesul despre presupusele greşeli ale Cavalerilor Templieri. A avut loc în Roma între 1307 şi 1312.

Documentul, cunoscut si ca manuscrisul Chinon, arată că Papa Clement al V-lea a declarat templeirii nevinovaţi, însă vinovaţi pentru alte infracţiuni mai mici în legatură cu legile bisericeşti. De asemenea el a ordonat desfiinţarea ordinului.

Arhivele secrete ale Vaticanlui, unul dintre cele mai mari depozite de documente istorice din lume, vinde o ediţie limitată de 800 de copii ale manuscrisului Chinon.

Este imprimat pe pergamente sintetice, se vinde numai împreună cu o reproducere a sigiliului papal original de ceară si este ambalat într-o piele fină, împreună cu un comentariu savant.

Fiecare exemplar va costa puţin peste 5,900 de euro (8000$, 3,925£)

Descoperire din noroc

Rosy Fontana, purtătoarea de cuvânt la Scrinium, compania de publicare şi comercializare care se ocupa de vânzări, spune că o copie va merge la Papa Benedict al XVI-lea, pe când celelalte 799 de exemplare din această ediţie limitată de lux deja au fost rezervate de librarii si colecţionarii din toată lumea.

Scrinium deja a publicat alte două colecţii realizate digital şi finisate manual ale copiilor color ale documentelor valoroase din Arhivele Secrete.

Manuscrisul Chinon a fost de curând redescoperit de Barbara Frale, un istoric de la Vatican care lucrează la Arhivele Secrete.

Ea spune că a dat peste acest document într-o cutie cu alte hârtii în urmă cu 5 ani, acesta fiind pierdut de mai multe secole după ce a fost catalogat greşit.

Documentul e de jumătate de metru lătime (20 de inchi), pe 2 metri lungime - mărimea unei mese mici de bucătărie.

Conform domnisoarei Frale, una din acuzaţiile împotriva templierilor a fost aceea că ei au practicat ritualuri de iniţiere blafemica, de exemplu acela de a scuipa pe cruce.

Ei au confirmat acest lucru, conform documentului, prin susţinerea că aceasta a facut parte din ritualul de supunere în pregatirea pentru o posibila răpire de armatele musulmane.

Secretele regelui

Şi Arhiva Secreta a Vaticanului şi Biblioteca sa alaturată (în prezent închisă pentru studenţi până se termină renovarea) sunt aflate în cladiri renascentiste, nu departe de Capela Sixtină.

Împreună, cele doua colecţii de cărţi, manuscrise şi scrisori acoperă zeci de kilometri de spaţiu cu rafturi, în mare parte subteran din motive de securitate şi pentru a proteja arhiva de foc.

Arhivele oficiale ale Scaunului Papal au fost organizate minuţios pentru prima oară în secolul al XVII-lea

În vremurile timpurii ale Bisericii, papii au păstrat manuscrise despre stapânirea lor. Dar fragilitatea documentelor din papyrus folosit înainte de inventarea hârtiei, şi schimbările dese ale reşedinţei papale înainte de secolul al XI-lea, înseamnă că cele mai multe arhive ale Bisericii au fost pierdute.

Printre comorile din Arhivă, câteodată arătate VIP-urilor, sunt scrisorile Regelui Angliei Heric al VII-lea către Anne Boleyn, viitoarea sa soţie, furate din Londra de un spion din Vatican pentru a furniza dovezi despre lipsa de loialitate a regelui pentru Roma. De asemenea este şi corespondenţa între Lucrezia Borgia şi tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea.

Nu există planuri urgente pentru publicarea oricărei dintre aceste documente unice.

ORDINE MONASTICE APUSENE IN TARA SFANTA: TEMPLIERII (I)

2008-04-13T09:02:00.001-07:00

“Cei care viseaza ziua devin mult mai constienti de multe lucruri care le scapa celor care viseaza noaptea.” (Edgar Allan Poe)

“Si au adus la El fariseii si carturarii pe o femeie prinsa in adulter si , punand-o in mijloc,au zis Lui: Invatatorule, aceasta femeie a fost prinsa savarsind adulter. Iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Deci, Tu, ce zici? Si aceasta ziceau, ispitindu-L, ca sa aiba de ce sa-L invinuiasca. Iar Iisus, plecandu-Se in jos, scria cu degetul pe pamant. Si staruind sa-L intrebe, El S-a ridicat si le-a zis: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei. Si, iarasi plecandu-Se in jos, scria pe pamant.” (Ioan 8, vers. 3-8)

PERICOPA EVANGHELICA de mai sus poate fi substituita cu succes si aplicata imaginii Ordinului Templier - femeia pacatoasa - raportata istoriografiei contemporane epocii lor sau celei conventionale, de amplificare a “aurei mistice” de factura masonica - reprezentata prin acuzele carturarilor si fariseilor, in contradictie cu Vesnicul Adevar care se pogoara de Sus si scrie pe pamant… Contextul poate fi extins si altor realitati istorice mitizate voit de catre un regim politic sau altul, de catre un grup sau mai multe grupari oculte.

Am fost obisnuiti sa nu ne mai punem intrebari, traind inca sub matricea tiparelor impuse si autoimpuse, de un sistem sau altul de “valori” si, ceea ce este mai rau deriva din faptul ca, generatiile tinere nu mai sunt obisnuite sa filtreze informatia, sa-si asume o parere proprie, diferita de a celorlalti semeni, incalcand legea creatiei care specifica foarte limpede: “Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut” (Fac. 1, vers. 27), iar ca o completare a faptului ca fiinta omului este inzestrata cu ratiune divina, Evanghelistul Ioan adauga: “Iisus le-a raspuns: Nu este scris in legea voastra: Eu am zis: Sunteti dumnezei?” (Ioan 10, vers. 34)

In cautarea unei etimologii

Nu intamplator am ales sa descriu in putine cuvinte istoria Ordinului Templier intr-o cronologie inversa a aparitiei si dezvoltarii sale ulterioare, dupa ce in episoadele precedente am prezentat cateva aspecte despre evolutia ordinelor monastice apusene in Tara Sfanta, Cavalerii Teutoni si Cavalerii Ioaniti. Asupra Templierilor planeaza cateva suspiciuni nedorite - atat printre specialisti, cat si in partida amatorilor de senzational. Am trecut in revista cateva pagini web de referinta, sperand sa gasesc o imagine mai apropiata realitatilor istorice relative dar fara un rezultat satisfacator, astfel incat am pornit singur intr-o ancheta privind faptele istorice autentice ale Ordinului, incercand sa elimin total aura mistica si pe de alta parte sa lamuresc confuzia strecurata in romanul Codul Da Vinci.

Nasterea Ordinului Templier este indisolubil legata de un loc sfant: Ierusalimul, capitala prin definitie a celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Mozaismul, Crestinismul si Islamismul, fiecare in parte revendicandu-si cate un drept de mostenire spirituala: evreii, ca punct de plecare al statului antic davidic si locul Templului Legii celei Vechi, crestinii pentru istoria mantuirii neamului omenesc si nu in ultimul rand comunitatile islamice pe baza a doua traditii, prima conform careia neamurile semitice arabice desprinse antropologic dintr-un trunchi comun au ca stramos pe Ismael, intaiul nascut al Patriarhului Avraam si cealalta conform careia Profetul Muhammad s-a ridicat la cer din Cetatea Sfanta.

Revendicarile mostenirii spirituale au atras in scurt timp impartirea religioasa, pe zone, a Ierusalimului, dar si nedorite conflicte privind Locurile Sfinte ca au apartinut diverselor comunitati, mozaice, crestine si musulmane.Ocupatiile succesive ale diferitelor puteri in regiune, cu precadere in epocile post-crestine si post-islamice au determinat aparitia si dezvoltarea cartierelor Ierusalimului, ca de exemplu: Cartierul armenesc (o importanta comunitate de crestini armeni), Cartierul grecesc, cel musulman si evident cel mozaic (a se intelege prin “cartier” o zona de influenta preponderenta a unei comunitati sau alteia, N.A.).

In mare parte, Locurile Sfinte se afla situate in perimetru istoric al Orasului Vechi (vezi foto) - important punct turistic - care este inconjurat de jur imprejur cu ziduri groase de cca. 3 metri si inalte de 10-12 metri, formand un poligon neregulat cu suprafata de 4 km patrati. Intrarea in Sfanta Cetate se poate face pe orice latura, prin cele sapte porti deschise, plasate la fel, de jur imprejur, toate cu rezonante vetero si nou testamentare: Poarta Oilor, Poarta Cailor, Poarta Sfantului Stefan si asa mai departe.Pentru a pasi pe urmele Ordinului Templier, zarim a opta Poarta, numita si Poarta de Aur, in partea de Rasarit, pe unde a intrat Mantuitorul Hristos, calare pe un asin in Duminica Floriilor. Conform Sfintei Traditii, pe aceasta Poarta va intra Domnul Iisus Hristos, a doua oara, sa judece lumea in Valea lui Ioasaf, situata in apropiere. Ca urmare, comunitatea islamica a zidit edificiul, dincolo de care se zareste Moscheea lui Omar, pe Muntele Templului si au construit un cimitir in afara zidului… Ne continuam traseul pe ulitele inguste si ajungem pe Muntele Moriah unde se inalta cele doua moschei: Moscheea Omar si Moscheea Al Aqsa, ultima atragandu-ne atentia prin cupola aurita, pe care o revedem si in fotografia de mai jos.

Conform traditiei comune iudeo-crestine, Dumnezeu l-a incercat pe Avraam trimitandu-l in Tinutul Moriah ca sa-l jertfeasca pe fiul sau cel iubit, Isaac, pe un munte, locul unde mai tarziu avea sa se zideasca maretul Templu Solomonic. Este unul dintre cele mai extraordinare episoade din intreaga Scriptura. Evreii il recita la sinagoga cu ocazia Anului Nou; crestinii il citesc in cheie hristologica si identificare a locului de cult nesangeros din Legea Noua, in fine comunitatea islamica, asa cum am vazut identifica Muntele Moriah ca locul de unde s-a ridicat la cer Profetul Muhammad.

In timpurile Cruciadelor, Cetatea Sfanta nu se deosebea prea mult de imaginea pe care o avem astazi: acelasi amalgam etnico-religios, aceeasi dispunere a Locurilor Sfinte, nu in ultimul rand afluxul mare de pelerini, cu precadere dupa 1095, data de pornire a “ideei de cruciata” in urma Conciliului de la Clermont, prezidat de Papa Urban al II-lea.

Contrar imaginii deformate pe care ne-am format-o, intre comunitatile crestine si cele islamice au existat raporturi de convietuire pasnice, intrucat cele doua mari religii ale lumii - islamismul si crestinismul - au foarte multe puncte comune, ambele recunoscand istoricitatea personajelor nou testamentare, precum Mantuitorul Hristos, Fecioara Maria si Sfantul Apostol Pavel. Precizam faptul ca in Peninsula Arabica pre-islamica, existau importante comunitati iudeo-crestine. Chiar si dupa 1948, anul cand prin Decizia Natiunilor Unite s-a fondat statul Israel, in ciuda conflictelor armate locale, relatiile pasnice s-au mentinut intre comunitatile crestine si cele islamice din regiune. Nu trebuie trecut sub tacere faptul ca multe comunitati islamice au recunoscut Locurile Sfinte ale comunitatilor crestine din regiune, unele donand chiar sume importante pentru consolidarea unor asezaminte ortodoxe sau ridicarea altora noi. In acest context inscriem importanta contributie a excelentei sale Yasser Arafat, leaderul marcant al autoritatii palestiniene, care prin sotia sa de origine greaca, a perceput valentele crestinismului, aducandu-ne aminte totodata ca el a fost arestat in timp ce de Craciun se inchina la Mormantul Mantuitorului (sic!)

Inceputul unei istorii

Masacrele comise de baronii cruciati au determinat, fireste, represalii sangeroase anticrestine mai ales la inceputul secolului al XI-lea, in vremea califului Hakim.Cu toate acestea, fluxul pelerinajelor nu a fost intrerupt, ci, dimpotriva stimulat dupa recucerirea Locurilor Sfinte de catre cavalerii cruciati, dar continua sa se desfasoare in conditii precare, deoarece majoritatea baronilor cruciati, odata legamantul indeplinit se intorceau in tarile lor de origine.

Situatia de mai sus, este plastic surprinsa de catre unul dintre cronicarii Cruciadelor, francezul Jacques de Vitry, arhiepiscop al Ptolemaidei Palestinei, intre anii 1204-1215, care isi va asterne in scris, catre amurgul vietii, amintirile acelor vremuri tulburi: “briganzii si hotii bantuiau drumurile, ii surprindeau pe pelerini, ii jefuiau pe multi dintre ei si se dedau la nenumarate masacre”. Cu siguranta ca printre raufacatori se numarau si frati crestini renegati de bunele moravuri ale timpului.

Daca Ordinul Ioanit a fost fondat de catre un grup de negustori amalfitani si cel al Cavalerilor teutoni printr-o decizie imperiala, Cavalerii Sarmani ai lui Hristos s-au nascut prin constientizarea primejdiei la care erau expusi pelerinii, la initiativa unor nobili francezi, aparuta pe la 1118-1119: Hugues de Payns, originar din binecunoscuta regiune Champagne si Geoffroy de Saint Omer. Pana la 1125 li se vor alatura si alti camarazi de arme, noua la numar, printre care: Andre de Montbard, Foulques d’Angers si un alt Hugues, conte de Champagne. Tinerii cavaleri francezi isi iau angajamentul solemn de a-i apara pe pelerini si de a proteja caile de acces catre Sfanta Cetate. Apoi, vor depune juramantul in fata patriarhului Ierusalimului si a regelui Balduin al II-lea. El le va ceda cativa ani mai tarziu, propria sa resedinta, situata in Turnul lui David, pe Muntele Templului, locul pe care mai apoi se va ridica Moscheea Al-Aqsa.De la resedinta lor provizorie (maison chevetaine sau casa cavalerilor, N.A.) ordinul proaspat fondat isi va lua si denumirea oficiala de Cavalerii Templieri.

Pe Muntele Templului

Aceasta prima resedinta a Ordinului, asa dupa cum am vazut in cele de mai sus, era amplasata pe Muntele Templului si va constitui mai tarziu unul dintre capetele de acuzare in procesul intentat Templierilor. La popoarele semitice ale Orientului Apropiat si Mijlociu, cu precadere la evrei si arabi, exista o categorie de substantive comune, care defineau printr-un termen general mai multe realitati geografice, foarte “alunecoase”lingvistic ca inteles si luate intr-un singur sens.Astfel, daca in limba romana suntem obisnuiti sa sesizam diferenta terminologica dintre colina, deal, munte, in limbile semitice acest lucru este aproape imposibil daca nu adaugam si un adjectiv, ca de exemplu “munte mare”.

In cazul Muntelui Templului este vorba de o colina care permitea in antichitatea iudaica ca maretul Templu al lui Solomon sa fie admirat in intreaga sa splendoare. In anul 588 i.Hr., in urma celei de-a treia campanii militare intreprinse de suveranul babilonian Nabucodonosor impotriva regatului lui Iuda, in luna a zecea dupa calendarul ebraic sau 16 iulie dupa cel conventional, Cetatea Sfanta este asediata, distrusa, locuitorii deportati si cum specifica textul scripturistic vetero testamentar al Septuagintei, Casa Domnului, Templul, este jefuita… Despre existenta unor grote si incaperi subterane localizate sub Templu si aprofundate odata cu sec. al XIX-lea prin sapaturile arheologice de teren intreprinse de diverse expeditii germane, britanice si franceze, avem indicii inca din antichitatea iudaica. De exemplu in vremea lui Ezechia, unul dintre regii lui Iuda, analele ebraice consemneaza saparea unui tunel care avea rolul de a devia apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului spre partea de vest, unde erau colectate intr-un bazin interior, Siloam. Acest tunel trecea in mod sigur pe sub Muntele Templului.

Redescoperit in secolul al XIX-lea, tunelul de aductiune avea o inaltime de 2 m si o lungime de 332 m in linie dreapta. Foarte probabil, in vremurile de restriste, el servea si ca adapost si drept cale de acces pentru salvarea prin fuga a celor aflati in primejdie.Vor fi fost si alte grote identice sub colina, folosite in alte scopuri ca de pilda: pivnite, osuare, poate chiar mormintele unor somitati iudaice (mari preoti, regi), amplasate special aici, pentru a se evita caderea in idolatrie a “poporului ales”, daca ele ar fi fost expuse vazului tuturor. In tabernacolul sfant al evreilor de pe inaltimea Moriah sau Muntele Templului, in locul numit Sfanta Sfintelor, unde nu avea acces decat Marele Preot, in momente cu semnificatie liturgica deosebite, se afla Chivotul Legii sau Arca Legamantului, construita din lemn de salcam, in care se gaseau Tablele Legii scrise de Insusi Dumnezeu pe Muntele Sinai, alaturi de alte artefacte: Toiagul lui Moise si mana, hrana poporului evreu in lunga pustie spre Tara Fagaduintei. Aceste ultime artefacte sfinte au generat traditii, cautari si mistere, in epocile pre crestina si post crestina, mai ales in vremea Cruciadelor.

Despre acest Templum Salomonis, care va figura pe sigiliul sau, fiind o creatie absolut originala, Regine Pernoud, un mare exeget al Templierilor, avea sa remarce ca: “asa numita maison chevetaine ii solicita pe cavalerii laici sa-si puna activitatea, fortele si armele in serviciul acelora care au nevoie sa fie aparati. Ea conciliaza asadar doua sfere de activitate, ce pareau incompatibile: viata militara si viata religioasa.” (vezi Regine Pernoud, Templierii, Editura Meridiane, Bucuresti, 1996) Detineau oare Templierii secretul Templului? Este ceea ce vom elucida in episodul urmator…

700 de ani de la arestarea abuziva a templierilor

2008-04-13T08:53:00.000-07:00

Evul Mediu n-a reprezentat, dupa cum stim, o perioada linistita pentru istoria Europei. Atunci, ca si acum de altfel, legile erau protejate sau incalcate in functie de cel care detine puterea politica in stat. Asa se face ca pe 13 octombrie1307, adica acum 700 de ani, a avut loc cea mai cumplita actiune de tip militienesc din istoria Europei. In acea zi, Regele Frantei Filip cel Frumos a inceput arestarea templierilor, acei calugari-soldati care dupa prima cruciada s-au dedicat protejarii Locurilor Sfinte de la Ierusalim. Motivele sunt cunoscute: Ordinul Templului era respectat si puternic in acelasi timp!

Istorici sustin ca Regele Frantei Filip cel Frumos si-a dorit distrugerea Ordinului Templului, manat fiind de frustrarile pe care le acumulase in timp, cat si de datoriile uriase pe care le avea fata de Ordin. Cercetatorii au vorbit si despre umilinta la care templierii l-ar fi supus pe Regele Filip. Un astfel de moment s-a consumat în 1306, când poporul din Paris s-a rasculat împotriva abuzurilor regale, ajungând pur si simplu sa-l vâneze pe rege, care abia a reusit sa ajunga la fortareata Templului, unde a primit adapost, salvându-i-se viata. Templierii ramasesera însa martori la încercarea prin care trecuse Regele. Umilinta nu se încheiase însa: se spune ca, adapostit la Templu, lui Filip i s-ar fi aratat uriasele bogatii adunate acolo. Potrivit istoricilor, Filip ar fi vrut sa si le insuseasca.

A vrut regele sa intre in Ordin?

S-a vorbit însa si despre un al treilea strat al umilintei: Regele a cerut oficial sa fie primit membru onorific al Ordinului Templier - precum se pare ca fusesera înainte Regele Angliei Richard Inima de Leu sau Papa Inocentiu IV -, dar a fost refuzat... „Ca Regele a vizat în mod expres averile templierilor este un fapt în afara oricarui dubiu, ba chiar el era atât de ahtiat de asta, încât, imediat dupa arestarea templierilor, când se adreseaza juristilor Universitatii Sorbona (...), printre cele sapte întrebari puse acestora, una suna în felul urmator: «Întrebam daca bunurile pe care numitii templieri le aveau în posesie comuna, fiind proprietatea lor, trebuie sa fie confiscate în folosul printului...». Or, aceasta putea sa se întâmple într-un singur fel: daca Ordinul era declarat eretic - în acest caz, bineînteles, Templul era distrus, iar Filip se putea prevala de legea care spunea ca orice datorie fata de un eretic se anuleaza. Cum se putea ajunge la asta? Doar în urma unui proces! E prima concluzie organizatorica ferma la care a ajuns Filip.", scrie directorul Centrului de Studii si Cercetari ale Evului Mediu si ale Ordinelor Cavaleresti al Marelui Priorat Magistral al Romaniei, Cristian Tiberiu Popescu, in „Templierii. Istorie si mistere".

Momentul arestarilor

Influenta Ordinului, cat si datoriile pe care le avea Filip cel Frumos fata de templieri l-au determinat pe Rege ca in data de 13 octombrie 1307 sa inceapa arestarea calugarilor-soldati. „In acea dimineata, din zori, fiecare comanderie, ferma si casa a ordinului este invadata de oamenii Regelui si toti templierii sunt arestati(...). La Paris, Marele Maestru este arestat si el. Cu zi mai inainte, Jacques de Molay asistase, in biserica iacobinilor, la funeraliile celei ce fusese Catherine de Courtenay, nepoata ultimului imparat latin al Constantinopolului, Balduinal al II-lea, si a doua sotie a lui Charles de Valois, fratele regelui. Filip, ca sa-i adoarma suspiciunea, il invitase, impreuna cu alti mari seniori, sa poarte sicriul cumnatei sale. Arestarile nu puteau in nici un fel sa-l excluda pe Marele Maestru, de aceea fusesera luate toate masurile de precautie", subliniaza Laurent de Vargas in „Istoria secreta a Templierilor".

Capete de acuzare false

Capetele de acuzare au fost redactate dinainte de arestare, interogatoriile trebuind doar sa le confirme. De altfel, aceste interogatorii nu au adus nici macar o singura acuzatie în plus fata de cele prestabilite, ceea ce, în conditiile date, e o curiozitate. Iata principalele acuzatii: Ordinul detinea taine si secrete; în cadrul unor ritualuri secrete de initiere, noilor membri li se cerea sa-l renege pe Iisus Hristos si sa scuipe crucea; în cadrul acelorasi ritualuri secrete, noii initiati erau supusi la practicarea unor saruturi obscene; sacerdotii Ordinului omiteau în cadrul slujbelor cuvintele sacramentale privitoare la pâine si vin; Maestrul acorda iertarea pacatelor (în locul preotilor propriu-zisi); templierii pactizasera în taina cu musulmanii; ca o consecinta a acuzatiei anterioare, templierii se închinau la idoli; sodomia între frati era permisa si chiar încurajata. Acuzatii care s-au dovedit a fi false. Trebuie precizat ca aceste capete de acuzare nefundamentate au fost structurate pe baza unei sensibilitati a poporului fata de cei care erau declarati de puterea de a atunci, eretici.

Un Papa indatorat

S-a spus faptul ca fara sprijinul direct al Papei Clement al V- lea si fara ca acesta sa-i confirme, practic neconditionat, initiativele deja luate, fie ele si total ilegale, Regele Filip nu ar fi putut duce un razboi victorios împotriva Ordinului, iar procesul nici macar n-ar fi putut începe. Cercetatorii au dat diverse explicatii comportamentului Papei. Astfel, Clement si-a platit datoria fata de Rege, caci numai cu ajutorul acestuia a putut deveni Papa; se spune chiar ca a fost o negociere dura si ca Papa a semnat un document prin care se obliga sa faca patru lucruri (dintre care trei le-a îndeplinit imediat), cea de-a patra fiind un fel de „polita în alb", continutul ei urmând sa fie precizat de Filip la momentul potrivit. Când a sosit acest moment, Regele si-ar fi dezvaluit intentia: distrugerea Ordinului Templier.

Clement a incercat sa-i dea sah Regelui

La aproape un an de la arestarea templierilor, mai precis in august 1308, Papa Clement al V-lea a incercat, fara succes, sa salveze Ordinul printr-un document care nu s-a transformat ulterior intr-o bula papala. Documentul contine absolvirea pe care Papa a acordat-o Marelui Maestru al Templului, Jacques de Molay, si celorlalti lideri ai Ordinului. Pergamentul este acum public, el fiind postat pe site-ul statului Vatican.Ulterior, dupa ani de procese, in ziua de 22 martie 1312, Papa Clement, la presiunea Regelui, pronunta dizolvarea Ordinului Templului prin sentinta apostolica provizorie. In ziua de 3 aprilie 1312, Papa da citire bulei Vox in Excelso: „Cu aprobarea Sfantului Conciliu, desi nu puteam hotari conform dreptului, ci doar in mod anticipat, in virtutea autoritatii noastre apostolice, suprimam pentru totdeauna Ordinul Templului; rezervam Sfantului Scaun toate bunurile mobile si imobile, drepturi, actiuni din toate partile lumii".

Ordinul - doar conservat, nu si condamnat

Cu alte cuvinte, ordinul nu a fost condamnat, ci pur si simplu conservat. La scurt timp, Bula Ad Providam gaseste rezolvare unei probleme ce-i obseda pe Rege si pe Papa: destinatia bunurilor Ordinului. Clement decide ca ospitalierii sa primeasca bunurile ordinului, cu exceptia celor confiscate in Castilia, Majorca, Aragon si Portugalia. Bunurile ordinului din cele patru regate vor ramane la dispozitia Sfantului Scaun. Problema bunurilor confiscate de Filip reprezinta si astazi o tema ce merita studiata. Potrivit Bulei Ad Providam, bunurile confiscate de Filip trebuiau trecute in posesia ospitalierilor. Insa lucrurile au stat cu totul altfel, Filip a profitat ca nu se stia exact ce bunuri administreaza si a facut propriile calcule de unde rezulta ca ospitalierii trebuiau sa ii plateasca Regelui 200.000 de livre (cheltuieli, a sustinut Filip, de intretinere a bunurilor Ordinului) ca sa poata lua in administrare bunurile confiscate de Rege de la templieri. Cand au auzit cum se pune problema, ospitalierii s-au adresat Papei, dar acesta i-a somat sa accepte aranjamentul propus de Filip. Insa ospitalierii nu au dispus de atatia bani lichizi, iar situatia s-a reglementat prin oprirea de catre Rege a valorilor mobile si imobile la limita sumei in cauza. Trebuie spus ca suma de 200.000 livre reprezenta, la acea vreme, o suma uriasa.

Influenta templierilor

In anul 1009, califul Al- Hakim a ordonat distrugerea Sfantului Mormant al Mantuitorului. Pe moment europenii au fost incapabili sa riposteze din cauza framantarilor interne. Sa nu uitam ca in anul 1054, cu mult inainte ca Ierusalimul sa fie cucerit de crestini, Biserica a suferit o lovitura. In acel an s-a produs Marea Schisma, crestinismul devenind dual, unul ortodox si unul catolic. Cu toate acestea, cruciada (inceputa in anul 1096) dorita de Papa Urban al II-lea inregistreaza o mare victorie in 1099, cand Ierusalimul este cucerit. In urma acestui succes se intemeiaza Regatul de Ierusalim. Ulterior, la 1118 se formeaza un ordin militaro- calugaresc care avea rolul de a proteja Locurile Sfinte. Acesta va fi alcatuit din 9 cavaleri si condus de Hugues de Paynes. In acest context istoric, Ordinul isi stabileste sediul si locuinta, cu acordul Regelui Baudouin al II-lea al Ierusalimului, in zona cea mai incarcata de sacralitate a Orasul Sfant: pe locul vechiului Templu al lui Solomon. Element semnificativ, caci de aici vine numele de „templier". Din acel moment, ca aparator legitim al Locurilor Sfinte, Ordinul a capatat o putere fabuloasa pentru acea vreme, fapt care i-a atras, in timp, dusmani redutabili, cum ar fi Regele Frantei Filip cel Frumos. „De la infiintarea Ordinului, donatiile curg in valuri. Credinciosii doresc sa participe la recucerirea Pamantului Sfant: si, daca nu pot cu arma in mana, o vor face cu bani. Donatiile vor capata proportii foarte importante si, chiar daca initiatorii ordinului se asteptau la o reusita, niciodata nu si-ar fi imaginat un astfel de rezultat. In cativa ani, ordinul va trebui sa administreze sume pur si simplu fenomenale, facand din el un imperiu financiar multinational", scrie Laurent de Vargas in „Istoria secreta a Templierilor". Mai mult decat atat, Ordinul va administra, tot datorita unor donatii, si numeroase teritorii, castele si fortarete.

Motivele distrugerii Ordinului

„Filip cel Frumos, cand a pornit acest proces impotriva Ordinului si a fratilor templieri, avea doua obiective majore: n suprimarea pericolului politic si militar pe care il prezentau trupele ordinului pentru puterea regelui, tinand cont de prezenta lui masiva pe teritoriul regatului si supunerea pe care o datora papei n stoparea influentei financiare create de donatiile numeroase facute ordinului si, daca era posibil, acapararea avutiei ordinului din Franta, prin obtinerea condamnarii lui prin erezie. Primul obiectiv a fost atins: suprimarea ordinului a pus capat pericolului de care se temea regele. Al doilea scop a fost indeplinit doar partial; chiar daca regele a reusit sa puna mana pe o parte din bogatiile calugarilor-soldati, Biserica a pastrat partea cea mai mare, bunurile imobile devenind proprietatea ospitalierilor", scrie Laurent de Vargas in cartea sa „Istoria Secreta a Templierilor".

«Carta Transmiterii» si reforma Ordinului

Ordinul Templului nu a încetat sa existe dupa cei 7 ani de persecutii la care a fost supus de puterea seculara si care au culminat cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay. Simtind ca i se apropie sfârsitul (Marele Maestru stia ca, o data ce îsi va schimba depozitia în fata tribunalului Inchizitiei, soarta îi va fi pecetluita), De Molay a „transmis" verbal demnitatea de Mare Maestru al Ordinului celui care era „numarul doi" în Ordin: Johannes Marcus Larmenius. Acesta a detinut demnitatea de Mare Maestru al Ordinului de la moartea lui De Molay, din anul 1314, pâna în 1324, când în luna februarie a initiat redactarea unui document la care istoricii se refera sub titlul „Carta lui Larmenius", dar al carei titlu în original este „Carta Transmiterii". În acest document Larmenius sustine ca, fiind prea vârstnic pentru a putea continua în postura de Mare Maestru al Ordinului, va „transmite" înalta demnitate, dupa ce va obtine aprobarea Marelui Consiliu General al Ordinului, templierului cu rangul imediat urmator pe scara ierarhica, Cavalerul Franciscus Theobaldus. La momentul respectiv, Theobaldus era Prior al Prioratului Ordinului din Alexandria (Egipt). Theobaldus a acceptat numirea în functie si a semnat documentul în forma respectiva. De atunci, fiecare Mare Maestru sau Senesal în exercitiu a semnat acest document. Partea cea mai importanta din toata aceasta istorie este ca, în prezent, Marele Maestru Dom Fernando Fontes este în continuare recunoscut drept unicul si adevaratul Mare Maestru în linie directa, iar legitimitatea titlului sau este confirmata de continuitatea asigurata prin Carta Larmenius.

In 1973, regulamentul se schimba

La Capitulul International de la Chicago din 1973, statutele Ordinului cunosc o noua modificare, se stabilesc scopurile acestuia in concordanta cu cerintele vremii si se inlocuieste cuvantul „Catolic" cu cel de „Crestin". Din acest moment Ordinul devine ecumenic si primeste in randurile sale crestini apartinand tuturor bisericilor crestine oficiale, care au recunoscuta continuitatea apostolica. Fantasmagoriile afirmate despre templieri nu au nici un suport, iar asocierea lor cu erezia nu-si are nici o sustinere. Actiunea actuala a Ordinului in societate este publica si se face cu indrumarea Bisericii, prin Capelanii asociati Ordinului.

Inventiile templierilor, folosite si astazi

Marea inventie a Ordinului Templului este cambia sau biletul de plata la ordin, care este in uz si astazi. Aceasta inventie avea rolul de a-i oferi siguranta aceluia care trebuia sa ajunga pe alte meleaguri cu sume importante de bani la el. Iata ce spune Laurent de Vargas in lucrarea sa „Istoria secreta a templierilor", despre solutia gasita de templieri: „Gratie acesteia, platile devin mult mai usoare si schimburile se multiplica. Principiul este in acelasi timp ingenios si simplu: un pelerin care se duce pe Pamantul Sfant depune la Templul din Paris suma de o suta de livre. I se da in schimb o scrisoare. Aceasta scrisoare este emisa pe numele sau. Daca ii este furata, ea nu va putea fi folosita de hot. Practic, riscul de furt nu exista. In schimbul acestei scrisori, pelerinul poate sa retraga o suta de livre la Templul din Ierusalim. El poate astfel calatori fara teama de a starni lacomia hotilor. Mijlocul de plata este foarte comod". De asemenea, templierii inventeaza clauza penala. Cu alte cuvinte, daca suma imprumutata nu este inapoiata in ziua stabilita, cel imprumutat trebuie sa plateasca o suma drept amenda. In timp, Ordinul devine o institutie financiara recunoscuta si credibila prin care se tranzactionau unele din cele mai mari afaceri de la acea vreme.

Mesajul adresat de Dom Fernando Pinto de Sousa Fontes, Marele Maestru si Principe Regent la OSMTH

1307 - 700 - 2007

Cei care cunosc bine istoria Ordinului TEMPLULUI si au stiinta, mai cu seama, despre însemnatatea acestei zile de 13 din luna octombrie a anului 1307 (ACUM 700 DE ANI) pot spune ca tragedii similare se repeta si în prezent. Minciuna, nedreptatea, calomnia continua sa existe si astazi în lume. Trebuie spus ca în aceasta zi, Templierii din Marile Priorate care s-au reunit pentru aceasta COMEMORARE demonstreaza spiritul de FRATERNITATE, PRIETENIE si DREPTATE care caracterizeaza Templul. EU ÎNSUMI, de aici, de departe, va transmit tuturor salutul meu si MULTUMIRI în numele ÎNALTULUI MAGISTERIU, chiar si celor care nu sunteti Templieri, dar care luptati pentru DREPTATE si ADEVAR.

Ziua 13 a lunii OCTOMBRIE a anului 2007

Mesaj adresat de Dom Fernando PINTO de SOUSA FONTES, Magnus Magister, Principe Regent, Marelui Prior al Frantei, Cavalerul Mare Cruce Gérard WILLERY, pentru a-l face cunoscut tuturor Marilor Priorate si Priorate din lume care apartin O.S.M.T.J. - O.S.M.T.H.

Ordinul Suprem Militar al Templului din Ierusalim

Ordo Supremus Militaris Templi Hierosolymitani

Mesajul adresat de Gerard Willery, Marele Prior al Marelui Priorat al Frantei

13 OCTOMBRIE 1307 va ramâne o zi cumplita în amintirea noastra, a celor care asiguram continuitatea Templului si perpetuarea valorilor sale. Într-adevar, în zorii acestei zile, au fost arestati înaintasii si fratii nostri Templieri, din motive care n-au fost lamurite nici pâna astazi. De atunci, se împlinesc exact 700 de ani în 13 OCTOMBRIE 2007.

Pastrate în locuri secrete, documentele oficiale sunt si astazi tabu. Cum ar fi posibil sa se recunoasca si marturisi ca, în realitate, aceste fapte s-au petrecut din cauza invidiei si a fricii de a nu pierde putere si bogatii?

Ca în fiecare an, Templierii din întreaga lume s-au reunit si în acest an 2007 pentru a comemora evenimentele din 13 OCTOMBRIE 1307, cei prezenti luând hotarârea de a transmite un mesaj de pace si de iubire, un mesaj al unitatii catre toate popoarele lumii, o încurajare si un gând de sustinere pentru cei aflati în suferinta ...

Stramosii nostri, Templierii din veacul al XIV-lea, au trecut prin clipe grele, au marturisit fapte pe care nu le comisesera, fiind supusi unor torturi cumplite.

Sâmbata aceasta, în ziua de 13 octombrie 2007, în FRANTA si în întreaga lume, se vor desfasura ceremonii comemorative în memoria celor care ne-au deschis calea spre progres si a caror însufletire a fost stopata în mod brutal.

Cu acest prilej, prima parte a ceremoniei de la PARIS este dedicata memoriei fratilor nostri Templieri de odinioara si suferintei prin care au trecut. Prin aceasta dorim sa se stie ca Istoria nu-i va uita si ca noi nu-i vom uita niciodata.

Frati Templieri, profit de acest trist prilej pentru a transmite un mesaj de PACE si de IUBIRE tuturor popoarelor lumii, un mesaj de SPERANT~ în viitorul omenirii. Indiferent de rasa, religia sau cultura careia îi apartinem, noi toti avem dreptul de a fi liberi, de a ne exprima liber, de a ne practica religia. Noi toti avem dreptul la viata, dreptul de a TRAI.

Noi, Templierii din întreaga lume, transmitem într-un singur glas acest mesaj al sperantei, pentru ca urmasii si copiii nostri sa poata rosti liber, asa cum o facem noi astazi: NON NOBIS DOMINE, NON NOBIS, SED NOMINI TUO DA GLORIAM!

Fie ca aceasta zi de SÂMB~T~ 13 OCTOMBRIE 2007 sa fie o zi a pacii, pentru ca tot ce au creat înaintasii nostri si pentru ca lupta si suferinta lor sa nu fie în zadar, pentru ca ei sa fie mândri de noi, urmasii lor si reprezentantii Ordinului Suprem Militar al Templului din Ierusalim.
Atasez acestui mesaj izvorât din suflet cuvântul transmis de Marele nostru Maestru Dom Fernando de SOUSA FONTES, spre a nu uita niciodata ca împreuna vom fi mai puternici, mai calzi, mai umani ...

Gérard Willery, Marele Prior al Marelui Priorat al Frantei

Drept pentru care am pus semnatura si sigiliul Nostru pe acest document.

Dumnezeu ne va razbuna

In ziua de 22 decembrie 1313, Papa a luat dupa lungi ezitari o hotarare in privinta demnitarilor Ordinului: a numit o comisie formata din trei cardinali. Acestia au primit misiunea de a-i judeca pe liderii templierilor cu puterea de a-i condamna si achita. Trei luni mai tarziu, pe 18 martie 1314 (11 martie, dupa unii istorici) cardinalii au pronuntat sentinta: inchisoare pe viata pentru cei patru demnitari ai ordinului! „Ca o ultima provocare sau umilire, Arnaud Nouvel, unul dintre legati, le cere condamnatilor sa-si marturiseasca inca o data public greselile: Hugues de Pairaud si Godefroy de Gonneville se supun si fac ce li se cere", arata Laurent de Vargas in cartea sa „Istoria secreta a templierilor", insa Marele Maestru Jacques de Molay si Geoffroy de Charnay sustin nevinovatia Ordinului. „Atunci Jacques de Molay lua cuvantul si, dupa cum consemneaza cronicarul Villani «spuse ca ereziile si pacatele care li se atribuiau nu erau adevarate, ca regulamentul Templului este sfant, drept si catolic, dar ca el era gata de moarte si se oferea sa o indure cu rabdare, pentru ca din cauza fricii de torturi (...) facuse in alta parte marturisiri. Geoffroy de Charnay se alatura cuvintelor sale si declara false toate acuzatiile pe care le proferase impotriva Ordinului si toate marturisirile obtinute prin tortura (...)»". Iata cum a descris supliciul un martor, Geoffroy de Paris: «Marele Maestru, vazand focul pregatit, se dezbraca fara ezitare. Povestesc ceea ce am vazut. Ramase in camasa, tacut si mandru, fara sa tremure catusi de putin, cu toate ca era tarat si inghiontit cu putere. Fu luat pentru a fi legat de rug si atunci cand i se legau mainile cu o franghie el le spusese calailor: Cel putin lasati-ma sa-mi impreunez mainile pentru a-mi face rugaciunea catre Dumnezeu, caci voi muri acum. Dumnezeu stie ca pe nedrept. Curand celor ce ne condamna pe nedrept li se va intampla o nenorocire. Dumnezeu va razbuna moartea noastra si mor cu aceasta convingere", consemneaza Louis Charpentier, in „Misterele templierilor". Charpentier remarca, in cartea sa, un fapt extraordinar: „Jacques de Molay isi dezbraca in mod voluntar hainele de templier. Nu Templul este condamnat. Mantia nu va fi pangarita de foc si distrugere". Astfel in ziua de 18 martie, Marele Maestru Jacques de Molay si Geoffroy de Charnay au fost arsi pe rug pe insula Evreilor. Ceilalti doi, care isi repetasera marturisirile, si-au sfarsit zilele in inchisoare. In perioada care au urmat executiei Marelui Maestru, unii protagonisti si-au gasit moartea, printre care: Clement al V -lea s-a stins din viata in ziua de 20 aprilie 1314; Guillame Imbert, inchizitor general, a cazut de pe cal si a murit pe loc in ziua de 2 noiembrie 1314: Filip cel Frumos a fost victima unui accident (a fost sfasiat de coltii unui mistret) in ziua de 4 noiembrie in padurea Pont- Sainte - Maxence. A murit in ziua de 29 decembrie; In 1316 a murit, in conditii misterioase, Regele Ludovic al X-lea. Ludovic pusese in aplicare, in 1307, ordinul de arestare al templierilor in Navarra. Mai mult, mostenitorii lui Filip si Ludovic si-au gasit si ei moartea in conditii la fel de misterioase.

Ordinul Templierilor

2008-04-13T08:32:00.000-07:00

Ordine religioase

Blazon
Nume oficial	Pauperes Commilitones Christi Templique Solomonici
Nume popular	Templierii
Fondator	Hugues de Payens , Ţara Sfântă
Data înfiinţării	cca. 1119
Apartenenţa	Biserica Catolică
Patron	Sf. Bernard de Clairvaux
Sediu	Muntele Templului , Ierusalim
Statut canonic	Ordin de tip militar
Statut actual	Desfiinţat prin bula papală Vox in excelso în 3 aprilie 1312
Vestimentaţie	Manta albă cu o cruce roşie
Total membri	15000-20000 de membri în momentul de vârf, dintre care 10% cavaleri
Bătălii/Războaie	Cruciadele, incluzând: Bătălia de la Montgisard (1177), Bătălia de la Hattin (1187), Bătălia de la Arsuf (1191), Asediul Acrei (1190-1191) Asediul Acrei (1291) Reconquista

Sărmanii soldaţi ai lui Cristos şi ai Templului lui Solomon (latină Pauperes commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscuţi mai ales sub numele de templieri sau Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai cunoscute ordine militare creştine.^[1]

Ordinul a existat timp de aproximativ două secole în Evul Mediu . A fost creat în urma primei cruciade din 1096 , pentru a asigura călătoria în siguranţă a numeroşilor pelerini europeni către Ierusalim .

Recunoscut oficial de biserică în 1129 , Ordinul a crescut repede ca număr de membri şi putere. Cavalerii templieri puteau fi recunoscuţi după hainele albe cu o cruce roşie, distinctivă, şi erau printre cei mai bine echipaţi, antrenaţi şi disciplinaţi războinici din perioada cruciadelor.^[2]Membrii Ordinului care nu erau războinici au creat o puternică infrastructură economică în întreaga creştinătate, introducând pentru prima oară proceduri financiare care au reprezentat începutul sistemului bancar ,^[3] şi au construit numeroase fortificaţii în Europa şi Ţara Sfântă .

Succesul templierilor era strâns legat de succesul cruciadelor. Când Ţara Sfântă a fost pierdută, iar templierii au suferit înfrângeri zdrobitoare, sprijinul pentru existenţa ordinului s-a stins. Zvonurile despre ceremoniile iniţiatice secrete ale lor au creat neîncredere, iar regele Filip al IV-lea al Franţei , puternic îndatorat ordinului, a început să facă presiuni asupra papei Clement al V-lea . Vineri, 13 octombrie 1307 , regele Filip a arestat majoritatea membrilor Ordinului, inclusiv Marele Maestru Jacques de Molay , şi, după ce le-a obţinut mărturisirile prin tortură , i-a ars pe rug .^[4] În 1312 , papa Clement, sub presiune din partea regelui Filip, a dizolvat cu forţa întregul ordin. Dispariţia bruscă a unei părţi importante din societatea europeană a acelor timpuri a dat naştere la speculaţii şi legende, care trezesc şi astăzi interes.

Cuprins

Istorie

Organizare

Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al lui Bernard de Clairvaux , care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din Europa .^[27] Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă notabilă a templierilor (Franţa , Anglia , Aragon , Portugalia , Poitou , Apulia , Regatul Ierusalimului , Comitatul de Tripoli , Principatul de Antiohia , Anjou şi Ungaria ^[28]) avea un Maestru al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru (întotdeauna un cavaler francez), numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 detemplieri, dintre care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.

Unul dintre multele steaguri ale Cavalerilor

Bernard de Clairvaux şi fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câţi cai puteau avea. Cavalerii trebuiau să ia masa în linişte, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână şi nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui Maestru al Ordinului îi erau atribuiţi "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate sergent 2 cai şi unui gentleman valet, pentru a-şi căra scutul şi lancea, un cal".^[29] Pe măsură ce ordinul creştea, au fost adăugate din ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de clauze ajungând în final până la câteva sute.^[30]^[31]

Rândurile templierilor erau împărţite în trei categorii: cavalerii aristocraţi, sergenţii proveniţi din oameni de rând şi clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică şi să poarte mantii albe. Erau echipaţi drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai şi cu unul sau doi paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau străini angajaţi pentru o anumită perioadă de timp. Din categoria poziţionată subcavaleri ca importanţă făceau parte sergenţii, aleşi din rândurile populaţiei obişnuite. ^[32] Erau ori echipaţi drept cavalerie uşoară cu un singur cal,^[33] ori serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietăţii Ordinului, treburi domestice sau comerţ. Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoţi consacraţi ce aveau grijă de nevoile spirituale ale templierilor.^[34]

Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roşie şi o manta albă; sergenţii purtau o tunică neagră cu o cruce roşie în faţă şi în spate şi o manta neagră sau maro.^[35]^[36] Mantaua albă a fost atribuită templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129 , iar crucea a fost adăugată robelor cel mai probabil la începutul celei de-a doua cruciade , când Papa Eugen al III-lea , regele Ludovic al VII-lea al Franţei şi multe alte personalităţi au luat parte la o întâlnire a templierilor francezi, la sediul lor de lângă Paris .^[37]^[38]^[39] Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte mantaua albă întotdeauna, fiindu-le interzis chiar şi să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.^[40]

Iniţierea,^[41] cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor ulterioare.

Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi şi proprietăţi Ordinului şi să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate şi obedienţă.^[42] Majoritatea fraţilor se alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Uneori, unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soţiei,^[36] însă nu avea voie să poarte mantaua albă.^[43]

Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai.^[44] Era o lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată, decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor . Numai după ce toate steagurile ar fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie.^[45] Acest principiu necompromiţător, precum şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut dintemplieri una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale. ^[46]

Marii maeştri

Imagine:Bertrant de Blancquefort SEAL.gif

Sigiliul Marelui Maestru Bertrand de Blanchefort (1109 –1169 )

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118 -1119 cel mai mare grad în cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziţie câştigată pe viaţă, deşi luând în considerare natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai doi Mari Maeştri au murit în timpul mandatului, iar câţiva au murit în timpul campaniilor militare. De exemplu, în timpul Asediului Ascalonului din 1153 , Marele Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup de 40 de templieri^[47] Marele Maestru printr-o spărtură în zidurile oraşului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a urmat, templierii, inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiţi şi decapitaţi.Gérard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189 , în timpul Asediului Acrei .

Marele Maestru supraveghea toate operaţiunile Ordinului, atât cele militare din Ţara Sfântă şi Europa de Est , cât şi afacerile financiare din Europa Occidentală . Unii Mari Maeştri au fost şi comandanţi militari, deşi acest lucru nu era întotdeauna înţelept: câteva defecte în strategia de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Bătălia de la Hattin . Ultimul Mare Maestru a fost Jacques de Molay , ars pe rug la Paris în 1314 , din ordinul regelui Filip al IV-lea al Franţei .^[18]

Moştenire

Biserica Templului , Londra . Drept capelă a Noului Templu din Londra, era locaţia ceremoniilor de iniţiere ale templierilor. Astăzi, este biserica parohiei Templului Mijlociu şi a Templului Interior , două dintre barouri. Este o populară atracţie turistică.

Datorită misiunii militare şi resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au iniţiat un mare număr de proiecte şi construcţii de-a lungul Europei şi Ţării Sfinte . Multe dintre aceste structuri încă stau în picioare. De asemenea, multe conţin numele de "Templu", datorită asocierii timp de secole cu templierii.^[48] De exemplu, unele din posesiunile templierilor din Londra au fost mai târziu închiriate avocaţilor, ceea ce a condus la numele porţii Bariera Templului sau staţiei de metrou "Templu". Două dintre cele patru barouri, care îi pot consacra pe membri drept avocaţi, sunt Templul Interior şi Templul Mijlociu .

Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ folosirea imaginii a "doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor şi clădiri rotunde, menite a se asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim .

Organizaţii moderne ale templierilor

Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor , care de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale.^[49]

Povestea templierilor medievali secretoşi însă puternici, în special persecuţia şi dizlovarea lor subită, a devenit o tentaţie pentru multe alte grupuri, care se folosesc de aşa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-şi îmbunătăţi propria imagine sau de a creşte misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700 , Ritualul York a încorporat unele simboluri şi ritualuri ale templierilor^[2] şi au o filială numită astăzi Ordinul Cavalerilor Templieri . Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim , fondat în 1804 , are un statut de organizaţie caritabilă non-guvernamentală, conform Organizaţiei Naţiunilor Unite .^[50]

Deşi nu există o legătură istorică clară între Cavalerii Templieri, care au fost desfiinţaţi în anii 1300 , şi oricare dintre aceste organizaţii, care au apărut abia în anii 1700 , se creează adeseori o confuzie publică şi mulţi scapă din vedere diferenţa de 400 de ani.

Legende şi relicve

Cavalerii Templieri au fost asociaţi cu legende privind secrete şi mistere transmise din timpuri străvechi. Zvonuri circulau chiar şi din timpul templierilor înşişi. Scriitorii francmasoni şi-au adăugat propriile speculaţii în secolul al 19-lea şi alte înfloriri fictive au fost adăugate în filme moderne, cum ar fi: Mormântul morţilor orbi, Comoara naţională şi Regatul cerului,^[2] cărţi best-seller: Ivanhoe şi Codul lui Da Vinci,^[2] precum şi jocuri video: Hellgate: London şi Broken Sword: The Shadow of the Templars.^[51]

Domul de Piatră , una dintre structurile de pe Muntele Templului

Multe dintre legendele legate de templieri privesc ocuparea iniţială a Muntelui Templului din Ierusalim şi speculaţii în legătură cu relicvele pe care templierii le-ar fi putut găsi acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau Arca Testamentului .^[2]^[9]^[46] Faptul că templierii posedau anumite relicve este ştiut cu siguranţă. Multe biserici încă expun relicve, cum ar fi moaştele unui sfânt, o bucată de pânză purtată odinioară de un om sfânt sau craniul unui martir: templierii au procedat la fel. Era cunoscut că aveau o bucată din Adevărata Cruce , pe care episcopul de Acra a purtat-o în dezastruoasa bătălie de la Hattin .^[52] Când bătălia a fost pierdută, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi răscumpărată de către cruciaţi atunci când musulmanii le-au predat oraşul Acra în 1191 .^[53] De asemenea, aveau în posesie capul Sfintei Eufemia din Calcedon .^[54] Subiectul relicvelor a fost abordat şi în timpul Inchiziţiei templierilor, deoarece câteva documente ale proceselor se referă la venerarea unui anumit idol, menţionat în unele cazuri drept o pisică, un cap bărbos sau uneori drept Baphomet , probabil o greşeală franţuzească de ortografie a cuvântului Mahomet (Mahomed ).^[2]^[55] Aşa-zisa venerare a idolilor a fost inclusă în acuzaţiile aduse împotriva templierilor şi a condus la arestarea acestora la începutul secolului al XIV-lea.^[56] Această acuzaţie de venerare a idolilor adusă împotriva templierilor a contribuit şi la credinţa modernă a faptului că unii templieri practicau vrăjitoria.^[57]

Exista în timpul Cruciadelor un interes particular faţă de mitul Sfântului Graal , care a fost rapid asociat templierilor, încă din secolul al 12-lea. Primul roman cavaleresc legat de Graal a fost povestea fantastică Contele Graalului scrisă în 1180 de către Chrétien de Troyes , care provenea din aceeaşi zonă unde Conciliul de la Troyes sancţionase oficial Ordinul Templierilor. În legenda Arturiană , eroul căutării Graalului, Sir Galahad (o invenţie literară din secolul 13 a călugărilor din Ordinul cistercian al Sfântului Bernard de Clairvaux ) era descris purtând un scut cu crucea Sfântului George , similară cu insigna templierilor. În poemul epic cavaleresc din acea perioadă, Parzival, Wolfram von Eschenbach se referă la templierii care păzeau Regatul Graalului.^[58] O legendă s-a dezvoltat bazată pe faptul că, deoarece templierii îşi aveau sediul pe Muntele Templului din Ierusalim , au excavat în căutare de relicve, au găsit Graalul şi au continuat să-l păstreze şi să-l păzească cu propria viaţă. Cu toate acestea, în documentele extensive ale Inchiziţiei templierilor, nu există nici măcar o singură menţiune cu privire la vreun obiect legat de Sfântul Graal,^[8] nemailuând în considerare şi posesia unui astfel de obiect. În realitate, majoritatea specialiştilor sunt de acord cu faptul că povestea Graalului a fost doar una fictivă, care a început să circule din timpurile medievale.^[2]^[9]

Un artefact legendar ce pare a avea legătură cu templierii este Giulgiul din Torino . În 1357 , giulgiul a fost expus publicului pentru prima dată de către familia nepotului lui Geoffrey de Charney , templierul care fusese ars pe rug împreună cu Jacques de Molay în 1314 . Originile artefactului sunt încă un subiect controversat, însă datarea cu carbon dovedeşte că giulgiul a fost creat între anii 1260 şi 1390 , un interval de timp care include ultimii 50 de ani ai templierilor.^[59]

Speculaţiile privind supravieţuirea templierilor au inspirat diverse lucrări beletristice. În Moştenirea Templierilor^[60] Steve Berry lansează ipoteza că aceştia s-ar fi retras în munţii Pirinei şi ordinul şi-ar avea sediul la Abaţia Des Fontaines, lângă Andorra .

Ordinul Templului

Războiul genetic etno-biologic

GHID DE SPOVEDANIE

(SAU ÎNDREPTAR PENTRU MARTURISIREA PACATELOR)

Importanta pocaintei este atât de mare încât orice îndemnuri spre o Pocainta mai serioasa nu pot fi decât binevenite. Redam mai jos un mic îndreptar pentru marturisirea pacatelor. Ne vom stradui sa raspundem la 3 întrebari:

Care este folosul Pocaintei?

Ce cuprinde adevarata Pocainta?

Cum ne spovedim?

1. CARE ESTE FOLOSUL POCAINTEI?

Pocainta însemneaza îndreptare, adica parerea de rau pentru pacatele facute, marturisirea si parasirea lor. Roadele Pocaintei sunt mari: iertarea, mângâierea, salvarea din pacat si din moarte, recucerirea Paradisului.

Dupa cum este adevarat ca nu este om fara de pacat, tot asa este de adevarat ca nu este om care sa se mântuiasca daca nu se pocaieste, daca nu-si marturiseste pacatele si nu se îndreapta.

Care au fost primele cuvinte rostite de Iisus pe pamânt, când a început propovaduirea Evangheliei? “Pocaiti-va si credeti în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Cu aceleasi cuvinte începe si Sf. Ioan Botezatorul predica sa: “Pocaiti-va ca s-a apropiat împaratia cerurilor” (Matei 3, 2).

La fel Apostolii si-au început învatatura dupa Rusalii, dupa ce au primit Duhul Sfânt. Apostolul Petru spune: “Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 2, 38).

Înca din Vechiul Testament Dumnezeu spune prin gura proorocului Iezechil: “EU NU VOIESC MOARTEA PACATOSULUI, CI CA PACATOSUL SA SE ÎNTOARCA SI SA FIE VIU” (Iezechil 33, 11). Din aceste cuvinte reiese clar ca omul se poate salva prin Pocainta. Si fara Taina Pocaintei nu ne putem mântui.

2. CE CUPRINDE ADEVARATA POCAINTA ?

Patru lucruri sunt absolut necesare :

1. REGRETUL , parerea de rau ca ai pacatuit, ca l-ai suparat pe Dumnezeu care ti-a dat viata si toate bunatatile. Regretul ca ai calcat Poruncile Sale, poruncile vietii care te duc în Rai si te feresc de suferinta, de moarte, de iad, de diavolul.

Sunt nenumarate exemple în Sf. Scriptura despre acest regret, aceasta pocainta a oamenilor.

Psalmul 50 de pocainta, scris de DAVID când a pacatuit cu nevasta lui Urie, e un exemplu graitor: “Miluieste-ma Dumezeule dupa mare mila Ta si dupa multimea îndurarilor Tale sterge faradelegea Mea... Ca pacatul meu înaintea mea este pururea...” (Psalmul 50, 1-4).

Nu-i suficient pentru o adevarata pocainta nici parerea de rau pentru pacatele facute, nici parasirea lor ci este de neaparata trebuinta si MARTURISIREA PACATELOR.

3. MARTURISIREA PACATELOR SI DEZLEGAREA LOR. Marturisirea pacatelor se face în fata lui Dumnezeu. Lui ai gresit si Lui trebuie sa-i marturisesti pacatele. Dar aceasta marturisire se face sub rânduiala lui Dumnezeu, adica la biserica, sub patrafirul preotului, având ca martor preotul.

Din aceste cuvinte se întelege ca nu trebuie sa parasim Biserica noastra. Si în acelasi timp ce grave sunt pacatele noastre, ale crestinilor. De aceea Sfintii Parinti dau Canoane de 5-10, 15-20 de ani de pocainta pentru pacate.

Iisus spune: “Orice pacat si orice hula se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel ce va sa fie” (Matei 12, 31-32).

Chiar daca regreti greselile si daca le parasesti si daca le marturisesti, totusi nu este suficient pentru o adevarata Pocainta. Ce mai trebuie? E necesara PRACTICAREA PORUNCILOR LUI DUMNEZEU.

3. CUM NE MARTURISIM PACATELE ?

Ca sa ne marturisim pacatele cum se cuvine, cu credinta, cu nadejde, cu durere, trebuie sa meditam la pedepsele cumplite pe care le aduce pacatul cu sine dupa cum e scris: “Si pofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savârsit aduce moarte” (Iacob 1, 15).

Cei ce nu si-au marturisit pacatele si nu s-au îndreptat vor auzi la judecata de apoi condamnarea: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui” (Matei 24, 45).

CE ESTE PACATUL ? Pacatul este calcarea poruncii lui Dumnezeu cu stiinta si cu voie libera.

FELURILE PACATELOR.

Pacatele sunt de trei feluri: Pacate capitale, Pacate strigatoare la cer si Pacate împotriva Duhului Sfânt.

PACATELE CAPITALE sunt: TRUFIA, IUBIREA DE ARGINT, DESFRÂNAREA, PIZMA, LACOMIA, MÂNIA si LENEA.

PACATE STRIGATOARE LA CER sunt:

UCIDEREA, AVORTUL ;

SODOMIA (DESFRÂUL ÎMPOTRIVA FIRII);

ASUPRIREA VADUVELOR, ORFANILOR SI SARACILOR ;

OPRIREA PLATII LUCRATORILOR;

BATJOCORIREA PARINTILOR.

Aceste pacate cer pedeapsa înca din lumea aceasta. Ele tind sa nimiceasca viata, firea omului.

Iisus a spus: “De vrei sa intri în viata, tine poruncile” (Matei 19, 17). Iata, deci, ca daca vrem sa dobândim raiul, trebuie sa tinem CELE 10 PORUNCI.

Cele 10 Porunci le aflam în Sfânta Scriptura în cartea Iesirii cap. 20 si Deuteronom cap.5.

Primele 4 Porunci se refera la Dumnezeu, iar celelalte se refera la aproapele nostru.

DECALOGUL (CELE 10 PORUNCI)

EU SUNT DOMNUL DUMNEZEUL TAU, SA NU AI ALTI DUMNEZEI AFARA DE MINE!

SA NU-TI FACI TIE CHIP CIOPLIT, NICI VREO ASEMANARE A VREUNUI LUCRU DIN CER SAU DE PE PAMÂNT SI SA NU TE ÎNCHINI LUI!

SA NU IEI NUMELE DOMNULUI DUMNEZEULUI TAU ÎN DESERT!

ADU-TI AMINTE DE ZIUA DOMNULUI SI O SFINTESTE PE EA!

CINSTESTE PE TATAL TAU SI PE MAMA TA CA SA-TI FIE BINE SI SA TRAIESTI MULTI ANI PE PAMÂNT!

SA NU UCIZI!

SA NU FI DESFRÂNAT!

SA NU FURI!

SA NU MINTI!

SA NU POFTESTI CE ESTE AL ALTUIA!

Toate cele 10 Porunci se cuprind în porunca iubirii: sa iubim pe Dumnezeu si pe oameni.

Pentru o marturisire mai usoara putem sa ne gândim în primul rând la PORUNCA IUBIRII si la toate CELE 10 PORUNCI. Pacatele capitale, pacatele strigatoare la cer si pacatele împotriva Duhului Sfânt le putem introduce tot la cele 10 Porunci, astfel:

PACATELE CAPITALE:

TRUFIA la porunca iubirii si la Porunca 6: Sa nu ucizi;

AVARITIA la Porunca 8: Sa nu furi;

DESFRÂNAREA la Porunca 7; Sa nu fii desfrânat;

PIZMA la Porunca iubirii;

LACOMIA la Porunca 8: Sa nu furi;

MÂNIA la Porunca 6: Sa nu ucizi;

LENEA la Porunca 8: Sa nu furi!

PACATELE STRIGATOARE LA CER:

UCIDEREA la Porunca 6: Sa nu ucizi;

SODOMIA la Porunca 7: Sa nu fii desfrânat;

ASUPRIREA SARACILOR SI NEPLATA LUCRATORILOR la Porunca 8: Sa nu furi;

BATJOCORIREA PARINTILOR la Porunca 5: Cinsteste-ti parintii! PACATELE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT intra la PORUNCA IUBIRII DE DUMNEZEU SI DE OAMENI.

Pacatele dupa gravitate se pot împarti în doua :

1. Pacate de moarte, pedepsite în Legea Veche prin moarte.

2. Pacate usoare ce se iarta fara canon. Prin ele nu pierdem legatura de har cu Dumnezeu.

PREOTUL DUHOVNIC este preotul care primeste un har special printr-o rugaciune a episcopului, pentru a spovedi pe credinciosi.

Oamenii cauta duhovnici buni. Ei sunt din ce în ce mai rari. Dar trebuie sa spunem ca nici un duhovnic, oricât ar fi de mare, nu este desavârsit. Spunem aceasta pornind de la urmatoarele considerente:

sufletul omului e creat dupa chipul lui Dumnezeu;

orice om este univers greu de cunoscut, greu de sondat;

omul nu se cunoaste bine nici pe el însusi, cu atât mai mult pe altul;

oricât l-ar întreba duhovnicul pe crestin în ce privinta a pacatuit, nu nimereste totdeauna locul ranit de diavol ;

CANONUL

Preotul da canon când te spovedesti. De exemplu: sa nu te împartasesti 5-10-20 de ani; sa postesti, sa faci matanii; sa dai ceva de pomana; sa citesti Sfânta Scriptura; sa citesti anumite rugaciuni etc.

Canonul te ajuta sa te îndrepti si sa-ti dai seama de gravitatea pacatului ce l-ai facut.

Preotul stie si crestinul trebuie sa stie ca trebuie sa practice virtutea opusa pacatului sau viciului pe care-l are: lenea sa fie biruita prin munca, desfrânarea prin înfrânare, mânia prin blândete, ura prin iubire, zgârcenia prin darnicie, trufia prin smerenie etc.